Roman-foileton de capă şi şpaclu (fost Dac-foileton):
The Common Life of Cherchelon and Lady Distiluna, doi trentagenari stabiliţi în Mexic la sud de Cancun. Ecranizare la monitor a unor fapte reale şi gânduri imaginare petrecute de ei.

DOCUMENTAR

Cu lupa prin Lumea cu care ne tot învârtim

ENIGME

Fenomene Tulburi inexplicate pe larg

SPIR'TUALITATE

Pe unde mai rătăceşte Oaia Pierdută

TELELEU ENTERPRISE

Turism Intergalaptic: Jurnal de Babord

MAGAZIN DUMINICAL

De citit când ţi-e lumea mai dragă

BLOG DE MEXIC

Adelante prin Hăţişurile Paradisului Mexican

Republica Dominicană, din Cretacic şi până Azi

Dominicana de alaltăieri (de până să apară Columb)

Tot omul ştie că meleagurile americane de nord, centrale şi de sud nu erau goale la venirea conchistadorilor, ci pe ele trăiau din negura timpului tot felul de triburi: care de agricultori cinstiţi, care de războinici oportunişti. Cireşarii spanioli i-au numit INDIENI fiindcă atunci la 1500 când au pus ei prima dată adidaşii pe mal au crezut că au ajuns tocmai în India, dar venind de pe altă parte. Abia când au văzut ei că nu-i nici urmă de elefant pe-aici şi că Sandokan întârzie cam mult să apară şi-au dat seama că sunt pe altă lume. Din lipsă de imaginaţie sau de la prea multă ţuică de ananas au numit noua lume „Indiile de Vest”. Sau poate că în capul lor tot ce nu era în Europa sigur era în India.

În fine... deci aici în insulele din actuala Caraibe trăiau mai multe triburi, care de care mai primitive. Prin sud pe unde-s Antilele şi Trinidad Tobago trăiau nişte inşi care-şi spuneau CARIBI. Ei nu s-au născut acolo, ci au venit cu lotca tocmai de pe contient, din America de Sud adică. Au vâslit pe Amazon tăt în Sus până au ajuns în paradisul fiscal, care pe vremea aia era tot offshore. Caribii ăştia erau megarăzboinici din fire, aşa că făceau mereu razii pe la triburile din jur şi le luau pământul de sub picioare, femeile din hamac, copii din hămăcel şi banii de ţigări. Despre Caribi se zice că erau canibali, dar după ce am văzut eu unele documentare thriller, concluzea pe care am tras-o e alta: ei nu mâncau oameni aşa, duminica în famile sau fiindcă le era poftă... Ei aveau un fel de ritualuri de după război în care se adunau, dansau Prodigy şi mâncau unele părţi importante din câte un şef de trib duşman ca să-i extragă „spiritul” sau puterea.

În nord, unde acuma plutesc insule ca Cuba, Jamaica, Haiti/Republica Dominicană, trăiau cu totul alţi „indieni”: ARAWAKI - oameni de o natură mult mai paşnică.

Desen erotic în cărbune cu femeie greco-arawakă (unde se vede că borseta pentru celular este adăugirea cenzorului):



Caribii au fost personajul negativ pentru Arawaki. I-au tot sâcâit şi împins către nord, până ce a venit Columb şi i-a mazilit pe toţi - dar asta-i altă telenovelă. Arawaki ăştia erau neam de agricultori, pescari şi party-people în enorm de multul timp liber de care dispuneau. Poate de plictiseală, sau poate fiindcă odată un mare şef le-a spus că aşa e bine, ei erau o naţie de poligami, adică un bărbat avea de obicei de la 4 femei în sus, dar nu mai puţin de două. Trăiau în nişte colibe rotunde acoperite cu frunze de palmier, aşezate în cerc în jurul ringului de dans - aka mijlocul satului. Numai bossul avea colibă pătrată, care era şi mult mai mare decât a arawakilor de rând – asta ca să poată găzdui mai multe femei în hamace supraetajate, cca. 20. Ultimele mii de ani Arawaki şi le-au petrecut făcând sex, cultivând organic, împletind colibe, jucând hora şi apărându-se de Caribi. Asta până ce a vent Cristobal Colon cu bărcile de spaniarzi.

Cică aşa ar fi fost la debarcare... Nu i-au întrebat şi ei înainte dacă li-i foame, dacă li-i sete de pe drum...



La început a fost bine, dar după atâta amor pe iberici a început să-i cam roadă stomacul şi neavând ce să înfulece acolo lângă corabie, au dat iama cu furci şi topoare peste arawaki încercând să-i creştineze. După o vreme, văzând că tipii ăştia îmbrăcaţi cam ştiu să se bată, şefii Arawaki au întrevăzut o oportunitate: i-au lăsat pe spanioli să-şi facă liniştiţi casele lor de chiatră, cu condiţia să-i aprere de Caribi. Au şi lucrat pentru spanioli la diverse exploatări de aur şi alte metale bengoase. Li se părea mai bun regimul iberic decât cel caribic. Dar pacea asta a durat puţin, fiindcă regilor europei le-a zâmbit larg aurul dominican şi atunci au fost jmekeri. Au invitat în europa nuş’ce rege arawak, cu promisiunea că se vor împrieteni, dar deîndată ce omul a ajuns cu bine pe mal european, l-au omorât în public, iar pe Columb l-au băgat la închisoare, cum că s-ar fi dat cu duşmanul sau ceva de genul. Capitolul ăsta mi-e puţin neclar. În fine, această neînţelegere a dat totul peste cap. Imediat Spaniolii au trimis un general tâmpit pe insulă, care a început imediat să oprime masiv populaţia. Ş-atunci oamenii normal că s-au enervat şi pac, război! Au murit ceva arawaki în război, dar cei mai mulţi, cca. 90% au murit în următorii ani datorită bolilor europene – pentru care nu aveau anticorpi. După război a mai fost o poveste pe care nu mi-o amintesc cu o prinţesă Arawaki care a făcut mult bine dar a sfârşit rău ca orice personaj pozitiv şi gata... în scurt timp după asta s-a dus pe puşcă încă un neam de „indieni”... După filmul ăsta, urmează colonizarea insulei cu negri africani, deoarece conchistadorii cam rămăseseră fără forţă de muncă în urma făcţilor. Acesta este motivul pentru care populaţia de azi a insulei e aşa negricioasă. Arawaki de dinainte erau mai cappuccino la ten. Fiind urmaşi de negri şi de arawaki, dominicanii de azi sunt nişte mixuri cu trăsături foarte interesante şi frumoase. Au corpurile şi muşchii de negri, picioarele lungi, pielea maronie, faţa de arawaki cu nas mic şi ochii blânzi, fruntea largă africană, urechile mici şi ghiduşe şi dinţii perfect albi. În Haiti sunt 90% negri-africani, aici nu s-au amestecat prea mult cu localnicii. Religia oficială în Haiti este voodoo-catolică... imagine that

Înainte de oul lui Columb, insula pe care azi se află Haiti (la stânga) şi Republica Dominicană (la dreapta) se numea Quisqueya. Frumos nume. Acum se cheamă Hispaniola. Nici numele ăsta nu-i urât, însă parcă îmi aminteşte de război şi alte alea... De menţionat: cuvântul Hamac - Hamok vine din arawakă.

Dominicana de ieri:

Înainte să vină primii Gringos să-şi facă vile cu piscină, ţara a fost sub dictatură militară – cum era la modă prin mai toată america de sud şi centrală. După eliberarea de sub Truillo (prilej de sărbătoare naţională cu pui fript şi bere) dominicanii s-au dat cu americanii şi au început să-şi facă infrastructură, turism şi publicitate. Au zis că cel mai bun mod de a civiliza Rep. Dom. e să invite străinii cu bani să se pensioneze aici. Zis şi făcut. La început de tot treaba a mers, în sensul că dominicanii erau nişte oameni buni şi deschişi la suhlet şi se înţelegeau bine cu noii locatari.

Dominicana de azi

După o vreme scurtă, după ce le-au apărut sub nară primele vile, ceasuri cu fosfor, maşini de vedetă, televizoare noi, celulare, maşini de spălat cu tulumbă, i-poduri şi alte alea... ei bine dominicanii şi-au dat seama brusc că vor şi ei să guste din Pomul Binelui şi Confortului şi cum nu aveam bani nici să treacă strada, s-au apucat să acumuleze diverse lucruri din vila omului alb. Omul alb a început atunci să-şi astupe geamurile cu gratii, să-şi înalţe gardurile şi să ferece bine poarta micului său Paradis Tropical. Acum e la modă traiul în „Gated Comunities”, adică mici cartiere organizate cu paznici plictisiţi care-şi sprijină flinta ruginită de caşcarabetele de la bariere. Aici paradisul tropical şi-a tras porţi de maximă securitate... Prăşădintele ăsta nou, Fernandez, un avocat şcolit la Uaşinton îi bagă mare cu poliţia internă şi cu relaţiile externe. Joacă bine cărţile se pare, însă situaţia asta va dura cel puţin 20 de ani zic eu, până se va forma o generaţie nouă de oameni care să aibă toţi în casă minunile tehnologiei moderne... sau măcar bani de buzunar.

Cam atât despre Republică...

Acuma în încheiere fincă ne aprociem, vă zic o urare către toţ’ telecititorii:

Crăciun fericit să hie în casă, să aveţ parte di brânză pi masă, să vă tremure piftia bio de legume în farforie, să vă crească cadourile mari de tor sub brad şi să ascultaţi la radeo cele mai frumoase colinde pop-rock! Noi o să bem o guavă în cinstea tuturor, o să ne imaginăm aici tot timpul zăpada şi frigul de acasă şi o să ascultăm seara la +25° Celzius şlagărul local Jungle Bells. Hei.

Dominicana: Vizită în Costambar, Puerto Plata

Azi nu mergem la plajă că au intervenit nişte nori graşi de ploaie pe boltă - vreme meteo ideală pentru a veghea la alambic.

Cum ne umplem noi timpul aici ca să treacă iarna mai repede? Păi... N-avem goblene, nici rebuse, aşa că mai gugălim, mai mergem la plajă, mai cumpărăm merinde, mai plecăm după câte un teren, mai vorbim cu vecinii în germană, etc. Adică Don Gingiembre vorbeşte, eu mă uit în tavan, că rareori înţeleg sensul invers al frazelor nemţeşti - în ochii mei tulburi limba germană care pune mereu verbul la coadă seamănă cu un şarpe care dă cu spatele.

Alaltăieri ne-am pornit brusc sa explorăm Costambar-ul, adică un fel de cartier rezidenţial mai de lux aşa de lângă Puerto Plata. Mai întâi ne-am uitat pe Google Cernoziom - you know, programul cu globul pământesc care se repede la tine din ecran când dai să cauţi un sat. Din satelit plajele arătau beton… Pe Google El Todopoderoso, găseşti chiar şi câteva terenuri îmbietoare acolo. ...zis şi făcut. La unu ziua hix, cum am vorbit, Antonio s-a înfiinţat la uşa hambarului purtând pantaloni lungi şi pantofi, să pară om serios. Deh... merge cu nişte gringos tocmai în Ciudadul cel Mare (ai, ce mult îi place să meargă cu maşina!). Am emers în uliţă, am vrut să tragem poarta după noi dar era cam grea, aşa că am lăsat-o la locul ei în gard şi ne-am suit amântrei pe motoreta lui mică. Am pornit din prima, toţi călare, să parcurgem tiptil kilometrul de mers pe jos până la şosea. Am descălecat la intersecţia cu asfaltul şi am lăsat moto-concho în grijă la paznic la barieră. Am uitat să zic că şi aici în Cabarete noi locuim tot într-un fel de cartier nou rezidenţial cu paznici plictisiţi şi toate cele. Aşa... rămăsesem la faza cu ieşitul în drum. Antonio a ridicat 3 degete în sus - câte unul pentru fiecare dintre noi (al meu sper că era ăla din margine) şi pac a oprit o gua-gua, aka o dubă albă fără niciun semn distinctiv care ne-a înghiţit pe toţi până la Sosua – staţiune agroturistică importantă, între noi şi Puerto Plata. Am ajuns rapid la Bomba din Sosua (bomba=pompă în limba lui Columb). Aici o bombă de benzină este de regulă locul unde se îngrămădeşte toată activitatea locului (taxi, farmacie, supermarket, etc). Ne extragem din guagua, traversăm strada plină de capcane cu motor şi ajungem undeva în spatele unei barăci unde erau parcate mai multe toyote din vremea cretacicului. Ni s-a explicat şi am priceput pe loc că nu orice taxi merge unde vrea el... cele cu siglă galbină merg între Cabarete si Sosua si cele cu siglă roşie între Sosua şi Puerto Plata. Aha. Mai sunt şi unele cu alb, care sunt particulare, astea par să meargă unde are rost. Antonio şi-a arătat muşchii şi a negociat un preţ de 300 pesos (cam 6 eur cca. 30km) până la Costambar în condiţii de lux... adică eram DOAR noi în crocodil (pardon, maşină – Toyota desigur). Aici ca să te faci taximetrist nu-i aşa simplu, sunt mai multe condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti:
  • să ai o toiotă camry din vremea lui Mircea cel Bătrân (by the way, bune maşini!)
  • să ai becul galben de „avarie motor” aprins tot timpul
  • să circuli cu acul de la gazolină pe roşu (să nu se deoache rezervorul)
  • dacă ai şi geamul spart, eşti tătic, e semn de „veteran”
  • musai să ai colant parasolar pe parbriz cu o fantă în dreptul ochilor ca să vezi strict drumul (sau măcar să se vadă că ai avut odată aşa ceva)
  • să pui o pernă mare între scaunele din faţă ca să poată sta la o adică 3-4 persoane în linie cu şoferul
În ciuda acestor parametri perfect nealiniaţi la normele UE, am numai vorbe de laudă despre taximetrişti: în tot haosul aparent al traficului nu ne-am simţit nici o secundă în nesiguranţă, mai ales că din boxele din spate îţi curg permanent în cap sunete relaxante de merengue (în principal trompete şi acordeoane). În urma unor astfel de experienţe iniţiatice am ajuns la un postulat: băi frate, cea mai bună metodă de a-ţi goli mintea de gânduri inteligente e să asculţi merengue în guagua. Zen, nu alta.

Revenind. După ieştrea din Puerto Plata şi de pe asfalt (bun asfalt de altfel) şi după un pic de off road, ajungem la intrarea în Costambar care e „rezidenţial”... deduci asta dacă la intrare vezi o poartă mare cu două bariere şi vreo patru paznici care se plictisesc şi îşi arată unul altuia trucuri cu carabinele din dotări. Cu cei "dos pasageros blancos" tolăniţi pe bancheta din spate, toyota a pătruns ca-n brânză în perimetrul de high security. I-am zis la om că vrem să ne lase lângă plajă. Desigur. S-a învârtit niţel în ovaluri, a întrebat un puşti negricios şi am ajuns... la plajă. Ca sa fim siguri că ajungem înapoi acasă în aceeaşi zi, Antonio a tocmit cu omul să ne ducă şi retur. Ne întâlnim în două ore la poarta cu paznici. Ne luăm geanta pe diagonala bustului şi ţâşnim entuziaşti spre plajă. Prima parte, deşi era alcătuită numai din case cochete, ni s-a părut cam dubioasă. Plajă îngustă tare, plină de alge şi semne urbane - sticle şi ambalaje cu scris. Într-un tufiş care aproape că dădea în mare ne-am ciocnit de un dominican de vârsta a doa şi ceva care avea sarcina să cureţe perimetrul. După care am mers noi cât am mers prin nisip pe ţărmure şi am ajuns în final la plaja „turistică”. Ei, aici era altă treabă: aranjat, coafat, cu umbreluţe, apă albastră, ceva corali şi plajă curăţată. Aşa da... Hai să vedem inmobiliarele. Am părăsit plaja şi am intrat în zona de case. Terenuri cu semnul de „se vende” câte vrei... un teren drăguţ şi destul de măricel la numai 50 metri de plajă... wow. În Costambar, aşa ceva pe net costă cam 50.000 USD. Aici pe tăblii nu scrie preţul. Ce ne-a atras însă atenţia a fost că foarte multe case şi restaurante erau de vânzare. De ce o fi vrând aşa de mulţi să plece din paradis? Hmm... Or fi mâncat din cocotierul cunoaşterii? Nu mergem nici 10 minute şi dăm şi noi de Cocotierul Cunoaşterii, adică de tabloul cu taxe locale şi anunţuri. Aflăm că în 2000 s-a construit o falnică centrală electrică chiar la o aruncătură de bumerang de gardul rezidenţialului, care merge fix pe cărbune. Şi care fumegă continuu. Şi mai scria acolo la panou că scoate şi un hârâit ciudat. Nu m-aş mira dacă şi bulbucă ochii şi scoate limba la om dacă se apropie... Aşa deci! Înainte de ctitorirea furnalului zona cică era de vis, turiştii curgeau... lumea se simţea bine, se scărpina pe burtă. Dar de când cu furnalul lucrurile stau invers. Rezidenţii care au rămas se îmbrâncesc cu autorităţile să închidă centrala - cercetătorii britanici au descoperit că fumul cu pricina strică ochii şi plămânii ascultătorilor... Păcat, plaja era hermosa... Cu concluzia în priviri, am zis că hai să ne întoarcem că nu ştiam cam pe unde suntem şi cât avem de mers pân’la poartă. Ajunşi prea repede la intrarea în "rezidenţial"(respectiv ieşirea), am luat 2 cole şi o bere pentru Antonio la o terasă. Ar fi vrut şi Antonio cola dar nu mai avea decât două aşa că lui i-am luat o bere Presidente, din care nu mai avea decât una... să se simtă şi el om de vază/halbă respectiv.

Aşa am aflat că lui Antonio i-ar plăcea s-şi cumpere o maşină de teren albă şi modernă, că s-ar "combina" cu o femeie tot albă (şi modernă) cu condiţia ca alesei să-i placă să meargă la discotecă şi că o discotecă în Cabarete ar genera profituri imense. Cu aşa un popor muzical cred şi eu. Însă trebuie să menţionez că e o diferenţă mare între maneaua taximetristului român şi bachata taximetristului dominican, slavă Domnului. Pe drumul înapoi, Antonio şi şoferul ascultau la radio un fel de discurs al unui tip cu o voce destul de gravă, un fel de Fidel Castro local care pleda pentru ceva şi ei se prăpădeau de râs...

Iată neşte jpeguri:


Încă un set de jpeguri. Enjoy, respectiv.


Dincolo de barierele celor relatate, ca o concluzie interioară care ni s-a conturat în urma celor 12 zile petrecute aici până acum, e că Dominicana e un loc fain, merită un sejur de vacanţă odată în viaţă, însă nu mi se pare o ţară pe care s-o pot numi "acasă". Dar poate n-am cercetat noi destul...

Până una-alta, că tot suntem aproape de Mexic şi am vrut mereu să facem o iecscursie neorganizată acolo să pozăm şi noi o ruină ceva... ne-am gândit să zburăm la Cancun că-i ieftin şi să facem Revelionul pe Riviera Maya, în Playa del Carmen. Ne-am şi luat bilete, că era super-ofertă! :) Mergem să cercetăm şi noi despre chiatra aia fantastică care-a iscat atâtea şpeculaţii, documentare şi sefeuri...

calendarul maya

Dominicana, după o săptămână...

Următoarele se referă la un cumul de ocservaţii, adunate după ceva preumblări şi ceva acţiune…

Dintre toate ţările din arhiva Teleleu Enterprise, până acum ţara asta e cea mai distractivă de pe scoarţa pământului. Ieri au fost alegeri şi aici, nu numai la noi în sat… Să vezi ce afişe electorale au! De o ghiduşie… Am pus ceva poze în album, din păcate taxiul mergea cu aşa o viteză că n-am apucat să-i fotografiez pe cei mai tari. Promit să mai culeg în curând nişte afişe electorale, până nu dispar.

În lipsă de jipan bengos, ne-am plimbat zilele astea cu tot felul de gua-gua (taxiuri private). Oamenii în general pe aici… au un vibe neaşteptat de bun. Am avut ocazia să intru în contact cu ei destul de intens, fiindcă aici taxiurile se umplu cu câte 6-8 oameni în afară de şofer. Treaba funcţionează aşa: te pui în stradă, faci semn cu mâna şi dacă taxiul care vine (de obicei o Toyota Camry de 200 de ani) conţine doar 4-5 oameni, opreşte în dreptul tău, iar tu te impingi voiniceşte unde vezi 15-20 cm de scaun liber. Astfel, mişunând noi de colo colo în căutare de terenuri, am putut să studiem de foaaarte aproape poporul dominican. Concluzii:
  • oamenii ăştia sunt în sinea lor foarte calmi şi decenţi
  • corpul dominicanilor nu emană deloc anumite mirosuri "traditionale româneşti", din acelea care-ţi fac călătoria cu autobuzul să pară interminabilă (în schimb, erau odata un rus şi un neamţ la supermarket care-ţi mutau nasul spre ureche)
  • au un vibe foarte blând, n-am detectat aversiune intrinsecă
  • zâmbesc consistent şi sunt foarte politicoşi
  • uneori „tinerii de viitor” de pe marginea străzii fac unele spirite de glumă în grup pe seama turistului roz, dar nu te simţi agresat, ştii că doar se distrează, până şi ţie îţi vine să râzi de tine...
  • dominicanii au urechile foarte mici şi ochii foarte veseli
  • nu cunosc nici o limită în ceea ce priveşte intimitatea personală pe stradă, adică nu ştiu ce-i aia distanţă minimă de apropiere între necunoscuţi, însă nu simţi nici măcar o clipă că îţi este invadat teritoriul, pare că toată lumea are loc la înghesuială...

Album:


Despre cum vieţuieşte omul alb pe aici...

Păi.. asta-i partea care mie şi lui Cherchelon nu prea ne place. Adică: acum 20-30 de ani, când a început ţara să se umple cu „gringos”, oamenii locului erau şi mai săraci ca acuma. Ca atare, obişnuiau să mai fure una-alta din casele omului alb. Omul alb, ca să se apere, şi-a pus tot felul de gratii pe la uşi şi fereşti, ca să nu mai zic că şi-a ridicat în jurul bătăturii lui paradisiace nişte garduri până unde începe gaura de ozon... Astăzi, deşi numai unii drogaţi se mai ţin de furtişaguri şi există poliţie+pază peste tot locul, obiceiul s-a păstrat din tată-n fiuşi şi din cumnat în nepot. Fiindcă gringos ăi bătrâni îi învăţau pe ăi tineri: „fiule, pune-ţi gard de beton, forjează-ţi geamurile şi ia 3 câini de aici că mi-a fătat pitbuliţa, că nu-i de glumă cu ăştia”. Well... ce-i drept, dacă-ţi faci casă de paie undeva în pădure, nu e exclus să te fure careva chiar în timp ce te prefaci că dormi... însă, după mine, pe aici se cam exagerează un pic cu fortificaţiile, mai ales în zonele turistice, unde oricum există pază cât cuprinde.

Acuma întrebarea mea este: ce fel de paradis mai e şi ăsta? Nu zic, locu-i frumos de pică, oamenii sunt cum nu se poate mai de treabă şi distractivi, însă... să stai aşa ca la cuşcă, să te bucuri numai tu de grădina ta tropicală? Hm...

Am văzut mai multe locuri unde teoretic ne putem permite un teren+casă+maşină, dar ne macină ne-ncetat o întrebare cheie: suntem oare gata să trăim în ţara fortăreţelor, ca nemţii ăştia vişinii de pe aici?

Alaltăieri am fost invitaţi la un fel de masă anuală în curte la Tanti Ute, împreună cu soţul ei recent întors din Nemţia şi alţi 4-5 nemţi care stau în zonă. Şi... ce să vezi? Surpriză! Am nimerit fix într-un cuib de văzduhişti: un psi-talent healer care crede că francmasonii împreună cu oamenii voodoo îi sabotează planurile de salvare a lumii, o practicantă Reiki din cărţi, o psihiatră în depresie care crede că cineva o „lucrează” energetic încă din copilărie, nişte vizonari care se luptă cu noua ordine mondială, veniţi la masă împreună cu amantele lor locale întreţinute, căsătorite de altfel cu conaţionali... ce să mai zic... pot doar să mai amitesc că locuim în hambarul lui Mike, omul care a aşteptat în zadar 20 de ani Sfârşitul Lumii...

Închei acum, uitându-mă în zare (verific pe urmă dacă am nimerit bine literele la tastatură) şi întrebându-mă în gând cu vocea doctorului Suresh: Oare ce încearcă Universul să ne spună prin toate acestea...

Republica Dominicană: primele zile...

Aseară au venit pe lângă gard 2 dominicani cu o lanternă, strecurându-şi mâinile prin sârma ghimpată de la hambarul unde dormim… I-am depistat după tricourile albe. Dacă nu le aveau pe ei, noaptea la tropice fiind şi ea tot neagră, aş fi zis că o lanternă din spaţiu pluteşte liber la noi în atelier. M-am dus la ei şi i-am întrebat ce caută în noapte la noi în sat: Que quiere Usted aqui ahora? - am spus într-o spaniolă învăţată pe drum din dicţionar. Mi-au răspuns că au lăsat nişte argint (?) în maşina de spălat de sub geam, o maşină prăfuită veche de tip Albalux. M-am mirat (în sinea mea) şi le-am zis ferm să vină mâine să vorbescă cu Tanti Ute, proprietara hambarului pe care-l închiriasem, pe care spuneau că o cunosc bine… Azi pe la 11, vine chiar Tanti Ute pe la noi cu nişte treabă… I-am zis de comesenii de aseară şi ne-a lămurit (de data asta în germană) că ei sunt vigilanţii ştrăzii şi că acolo pe maşină le lasă ea din când în când de mâncare, după care ei vin şi aduc înapoi farfuriile goale. Aha!-mi-am zis, cu vocea lui Morgan Freeman… Misterul din capul meu se făcu praf: cuvântul PLATO…. Înseamnă "farfurie". Aseară în capul meu însemna argint: PLATA…

Dar cum am ajuns aici?

Totul a început prin Iulie… Era pe la 4 dupămasa… Cum stăteam eu aşa pe canapea la cârma internetului, i-am zis deodată lui Cherchelon: Hai sa emigrăm! La care el se pare că atâta aştepta... Pac, 1 lună de căutări pe net… Cum te faci rezident colo sau colo, câţi bani îţi trebe, etc. Ţări tropicale, claro que si. Doar nu era să mergem în tundra canadiană să facem carieră în domeniul crăpării lemnului cu toporul şi să dormim cu căciuli ruseşti în cap (cu urechi).

Am găsit în sfârşit o ţară care ne primeşte fără să demonstrăm că suntem milionari sau sude-de-miari în euro si căreia, în final, îi vom putea vorbi şi lingua: Hispaniola. Ţara aceasta în care dacă nu zâmbeşti te crede lumea nebun se cheamă Republica Dominicană. Ţara lui Duminică…

Era Duminică atunci când am părăsit gara de avioane BBU (Bucureşti Băneasa). Acolo era cam ca la Obor. Rumâni scofâlciţi, sacoşe cu sarmale bine împachetate să nu le miroasă cânele până ajung la cală, tăntici cu copchii în cărucioare… Copchii erau drăgălaşi. Cărucioarele ne ajutau să ne îmbrâncim mai bine la check-in.

Zbor la Bruxelles cu Blue-Air. Un fel de autobuz de altitudine. Bun zbor totuşi. La final, se stinge vocea pilotului care ne zice că nu mai avem de ce ne teme si pac! ...când ne aşteptam cu toţii mai puţin, începu să se rostogolească din difuzoare la maxim melodia aia cunoscută cu Che Guevarra... Bruxelles... rumâni care pichetează culoarul îngust dintre scaune, bulucindu-se în mod tradiţional... Che Guevarra... legătura îmi scapă acum... Am râs noi ce am râs în pumni, după care am aşteptat să se desţelenescă dopul de oameni de la gura aveonului. Buun... Luăm un lift, apoi o dubă gratis şi ajungem de ne cazăm la Novotel în aeroport – un hotel cu aspect de fabrică nouă. Cameră mare, ceai, cafea, bomboane mici la liber. Aveau jos şi un fel de cantină (judecând după aspect). Ne uităm timid pe meniu: 4€ un buchet de catofi prăjiţi… whoa. Hai în aeroport, am văzut acolo un fel de fast food şi un supermarche. Ne urcăm în duba moca de transfer dintre fabrica de cazare si aeroport. Fain aeroport! Aerportul ăsta e de acum în topul aeropoartelor din capul meu – nota 20 pentru eficienţă, simplitate si organizare! Aşa… Era seară… eram la Arrivals. Quality Burger… un fel de McDo. Cu preţuri de Sofitel. Am luat 3 lulele, să-şi potolească Edi foamea. Mai mult şi-a potolit curiozitatea, de foame nu scapi aici cu una cu două... Mai aveam cu noi o punguţă cu nişte fierătanii, adica euro mărunţi şi foarte mărunţi. I-am făcut turnuleţe pe masă şi am descoperit suma: 3.15 €. Bun! Hai la Supermarchet să vedem daca putem lua ceva de ei. Desigur, mai aveam noi ceva bani la noi, plus „some books of credit”, dar era kinda’cool să te învârţi ca un aurolac în aeroporul de la Bruxelles... Ne-am fâţâit cca. 30 minute prin magazăn şi am reuşit să cumpărăm aşa: o pâine rotundă, nişte unt-margarină-hibrid şi un waffel de 10 cm diametru tras în ţiplă. Am mai rămas cu 4 cenţi de aramă oxidată, pe care i-am zornăit tot drumul până în camera de la Novotel. În drumul spre cameră, okiul de vultur al lui Edi a zărit un borcănaş minuscul de gem pe căruciorul părăsit al unei femme de chambre. Cu această nesperată ocazie, aveam micul dejun asigurat! Yey...

A doua zi la 4 ne apropiam în survolaj de Puerto Plata, ocolind cu grijă palmierii de lângă trenul de aterizare. Flapsurile s-au deschis, pilotul ne-a zis că am dat de uscat şi gata... nii la noi: eram ca doi Cristofori Columbi din spaţiu ajunşi cu valijele Stratic pe pământ indiano-spaniol. 29 de grade afuera... cu briză... era plăcutly cald. Yuhu!

Ne-am dezbrăcat la maieul gol, am trecut prin vamă în câteva secunde fâlfâind nişte formulare care nu interesau pe nimeni şi am ieşit afară, unde l-am aşteptat sau ne-a aşteptat el, pe domnul Uwe, cu care tocmisem pe net un apartament cu tot confortul la 230€/lună. În staţiunea agro-turistică Sosua. Ne-am găsit, ne-am cunoscut (nu în sens biblic), ne-am înghesuit în Jepetta lui cu 2 uşi şi am rulat pe asfalt cca 15 minute. Ajunşi sus în deal, unde era pensiunea cu pricina, am descărcat entuziaşti marfa, ne-am lăsat linşi de cei 2 câini tropicali şi hai măi companieros în cameră!

În cameră... Ay de mi! – cum ar zice Cristobal Colon. Un jeg din vremea conchistadorilor, un miros închis de-ţi colapsau nările, 2 tarantule (mama de 20cm cu puiuţul de 3cm) şi un figider asurzitor, pesemne reconfigurat dintr-un fost tractor. Vilele (că erau mai multe) aparţineau unor 3 bărbaţi roz cu ochi albaştri şi cu burţi de nemţi. Erau chiar nemţi, simpatici de altfel, dar fără nici cea mai mica grijă exterioară şi bănuiesc ca nici interioară. Apartamentul nu mai fusese locuit cică de 5 luni, iar de curăţat... cred că de când a fost construit, din noojşase... Grădina în schimb era frumoasă, parcă toate plantele ornamentale din Bricostore se îngrămădiseră una în alta! Dar aici, pe insula Quisqueya, oriunde te uiţi dai de aceeaşi variaţie dendrologică, plus că iarba parcă e mai verde în partea asta de lume...

Totuşi nu venisem ca botanişti... Ce să facem măi frate...

Am stat, ne-am gândit, am pus mâna pe roaming şi am sunat la Tanti Ute de pe internet, o femeie de 66 de ani, uşor hipioată după vorba dupa scris, femeie cu care Edi s-a conversat pe mail înainte să aranjăm cu cei 3 nemţi. Casa ei e în satul vecin celor 3 nemţi, adică în Cabarete. Tanti Ute, vorbind în nemţeşte, a zis aşa: uite care-i treaba mă băieţi, aicea la mine-i plin, dar mai am în spate o anexă, cam rustică, da dacă vă place, o curăţăm de păienjeni şi staţi în ea... La care noi i-am zis instant că a doua zi dimineaţă ne înfiinţăm la uşă la ea, fie cât de rustic o fi!

Se făcu 1 Decembrie... Pe la 12 ne găsim bând cafea dominicană pe prispă la Ute, cu ea însăşi, cei 3 câni tropicali pisicindu-se printre noi şi Antonio – un tânăr dominican de viitor, amuzant şi cu suflet de calitate – un fel de mâna dreaptă a lui Tanti Ute... Soare... Veselie... Grădină superbă, câteva broscuţe, doi gecko şi unele păsărele îşi văd de integramele lor de marţi dupămasă... Îmi exersez spaniola cu Antonio şi din ochii lui îmi dau seama că nimeresc să leg cuvintele... nu e prea comunicativ, dar am senzaţia că ne înţelegem la hix. După multă cafia, cu mâinile tremurând şi inima să ne sară din chept, mergem să vedem anexa... Phii! Veche, prăpădită... seamănă cu înghesuitul atelier de tâmplărie al lui tataia. Totuşi funcţională: apă, curent, adaptoare, utilată, un dulap care nu se apleacă spre noi când trecem pe lângă el, ceva prispă, o maşină de gătit ruginită, un frigider din categoria Fram, o maşină de spălat obosită de la ajutoare.... Ne place! Nu atât hambarul în care vom locui o vreme, cât Tanti Ute, Antonio, grădina verde si Cabarete. Oamenii fac mai mult decât locul, da...

Aflăm de fapt că hambarul nostru a fost vizuina unui văzduhist, acum plecat înapoi în Europa. Tipul ăsta, de altfel proprietar pe exquisitul hambar, a stat aici în apendice timp de 20 de ani. Timp în care a aşteptat, literalmente, să vină Sfârşitul Lumii. A adunat alimente, obiecte, totemuri, poze, cărţi... în aşteptarea Marelui Val. Polii nu s-au mai topit, el s-a plictisit rău şi s-a dus înapoi în Germania să aibă grijă de mama lui... Aici povestea cu văzduhistul se termină şi intervenim noi, să facem curat (împreună cu Antonio şi fiul), să despachetăm şi în final să ne culcăm mulţumiţi...

Am dormit ca unşi... Patul văzduhistului e foarte comod, cred că era un tip bun la suflet şi că timp de 20 de ani a aşteptat aici foarte liniştit Marele Val...

Iată-mă acum, pe 2 Decembrie 2009 la 30 de grade, cu mâna pe tastatură, scriind pentru cine citeşte, în aşteptarea celor ce vor veni... Mă duc la plajă. Până mă întorc, am băgat aici să vadă şi ascultătorii, nişte poze cronologice:



Am fost şi la plajă... De mai multe ori chiar. Apa e mai verde decât în Pacific şi parcă mai caldă, dar poate e aşa din cauză că aici n-a mai plouat demult. La mal, până pe la vreo 3 metri distanţă (cât am parcurs noi) apa e cam tulbure, din cauză că nisipul e foarte foarte fin şi e ridicat de pe fund chiar şi de cele mai mici valuri. Da, se ridică de pe fundul mării şi se aşează pe fundul turistului. Şi rămâne acolo până la primul duş... Nu-i chiar aşa, da ăştia zău că au aici un nisip - pudră nu alta: fără chietre, fără scoici, fără arici de mare...

Plaja asta din Cabarete se pare că e foarte sigură, am văzut că oamenii îşi lasă chestiile lor pe plajă fără nici un ştres. Numai copii fură. Aşa, din principiu. Într-o zi ne-au furat şi nouă geanta, care conţinea: un prosop, un tricou de-a lui Edi, nişte dolari şi ochelarii mei de soare dragi şi antici pe care îi găsisem în '99 pe jos prin Manhattan. Faza cu ochelarii m-a chinuit destul de tare, cumva ei făceau parte din mine...

Foarte mulţi europeni albi, roşii sau vişinii la plimbare... Mai vezi când şi când câte un dominican care cară câte ceva de vânzare, dar nu răcneşte la lume ca rumânii, ci îşi vede în linişte de biznisul lui. Am văzut că vânzătorii ambulanţi de pe plajă poartă toţi cămeşi albastre (să arate că-s oameni „seroşi”) şi au un clopoţel din care mai sună, asta ca să ştii că poţi să-i chemi dacă vrei ceva de la ei.

Entradas populares

 
Copyright © 2011 Distillery Channel | Powered by Blogger
Template by Free WP Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Modificat genetic by Lady Distiluna