Caut notar mayaş la curent cu legislaţia din epoca modernă...

Ai de mine câtă răbdare tre să ai cu înfiinţarea unei firme pe aici. Multe taxe, multe drumuri, multe hârtii, multe telefoane şi mulţi nervi cranieni... Noroc că firma n-o înfiinţezi de mai multe ori.

Noi vrem pământ. Ca să cumperi o bucată de glie la mai puţin de 50 km de malul oceanului tre să fii mexican. Dacă nu, atunci ai 2 opţiuni:

• să-l cumperi printr-o bancă mexicană (treabă care se cheamă “Fiedicomisio”) - caz în care banca ţine titlul de proprietate pentru tine şi tu plăteşti o taxă anuală la bancă
• să devii o firmă mexicană - adică să joci rolul unui mexican fiscal

Să-ţi faci o firmă aici ca străin te costă enorm, aproape 1800 USD, că sunt taxe şi verificări în plus. Şi ca mexican te costă tot o groază dar mai puţin, cam 1200 USD. Aşa e aici... e din cauză că tot procesul trece pe la notar obligatoriu. În statul vecin e cu puţin mai ieftin, unii merg şi-şi fac firmele acolo, nouă nu ni s-a părut c-ar compensa efortul. Există notari şi notari. Unii sunt pe fază, dar costă pe măsură (noi nu suntem măsura potrivită pentru ei). Alţii sunt orientaţi pe profit maxim, adică le achiţi o parte din onorariu, vezi că nu se mişcă şi te lipseşti de ei în final (şi de bani) - nu că n-ar face treaba până la urmă, legea îi obligă să te rezolve, problema cu ei e că te bucuri de rezultate la pensie, ei ştiu că eşti nerăbdător, aşa că trag de timp la infinit. Alţii sunt de încredere, afli de ei prin recomandări - cu ei tre doar să ai răbdare şi nervi de oţel ca noi, ştiind că binele învinge până la urmă. Al nostru face parte din categoria "de încredere". Iată cum decurge o conversaţie cu o licenţiată mayaşă de la biroul notarial:

-bună dupămasa, ce mai faceţi?
-foarte bine, mulţumesc, dar dumneavoastră?
-şi eu foarte bine, mulţumesc
-foarte cald afară, nu-i aşa?
-daaa... cum ai petrecut ___ ? [ultima sărbătoare naţională]
-a, păi ___ [bla bla]

Această introducere este obligatorie. Acuma, dacă persoanele implicate în conversaţie au copii, diverse rude complet neinteresante sau evenimente plictisitoare în familie, discuţia obligatorie se prelungeşte în ciuda faptului că pe tine te roade ne nu mai poţi să afli răspunsul la o problemă legală de care depinde 100% şederea ta în Mexic... După etapa de socializare, respiri odată adânc sperând că nepoţii juristei nu au mai făcut nimic de care rebuie să afli şi spui plin/ă de entuziasm:

-vreau să vă întreb ceva
-da, sigur
-vrem să avem în obiectul de activitate şi transport turism dar am văzut că nu aţi trecut acolo la turism
-da, dar am trecut agentie de turism
-am văzut... dar pe noi ne interesează şi transport, e inclus în agenţie?
-a, nu ştiu, nu cred că puteţi face transport dacă nu sunteţi mexicani
-păi notarul a zis alaltăieri că putem
-mai bine mergeţi şi întrebaţi din nou notarul
Mergem la şef...
-bună dupămasa, ce mai faceţi
-bine, mulţumesc.... (introducerea de care spuneam, dar mai scurtă, varianta pentru bărbaţi) După socializare:
-am vorbit acum cu domnişoara Margarita şi ne-a zis că nu ştie dacă putem trece transport turişti în obiect. Se poate ca străini să transportăm turişti?
-da, sigur că se poate
-aha, şi ce trebuie să facem ca să transportăm turişti? e o licenţă specială?
-a, nu vă faceţi griji, vine şi etapa asta, deocamdată să facem actul constitutiv al firmei
-ok am zis, simţind că problemele noastre sunt prea mărunte faţă de cele alte somaliei
Mergem din nou la sra. Margarita:
-am vorbit cu Sr. Naum, zice că se poate
-a, bun, dacă se poate atunci se poate
-ok, deci se poate, dar cum? Ce trebuie să facem?
-lăsaţi-mă să mă interesez...
-ok am zis, cu speranţă maximă. Vedem că începe să butoneze ceva la calculator.
-da, se poate zicea ea după 2 minute, dar există o taxă în plus
-aha, şi cât e?
-a, nu ştiu, lăsaţi-mă să mă intersesz
-ok Şi stăm.... femeia se uită la noi... nu se întâmplă nimc timp de câtave secunde…
-când o să aflăm? zic eu brusc
-vă zic eu printr-un e mail, lăsaţi-mi o adresă
-a, ok, am zis (în gând suna de fapt ceva de genul “şit, am nimerit la cea mai dezinformată licenţiată”)
-muchas gracias zicem dând să plecăm, cu gând că se vor rezolva toate cumva prin ele însele -hasta luego! (ş-am plecat)

Mai departe ne-am suit într-un taxi menit să ne ducă la autobuz. Acest birou notarial e în Cancun, puţin mai la nord, adică la mama naibii... aproape de Isla Mujeres, la 2 ore de mers cu busul şi cu taxiul de noi. Dar ne-a fost recomandat ca fiind “de încredere”. Auzind noi de nişte cazuri în care nişte foarte mici investitori străini au fost lăsaţi cu ochii direct în soarele tropical de către avocaţi, apoi şi din considerente dilpomatice, am zis să lucrăm cu el, fiindcă na, suntem prieteni cu cei care ni l-au recomandat. Să nu stricăm relaţia adică... Şi aşa, cu drumuri lungi, mailuri fără legătură între subiect şi predicat şi conversaţi la fel, am ţinut-o aproape 2 săptămâni. Văzândă noi că n-o scoatem uşor la cap cu conversaţiile despre actul constitutiv, în sensul că diferă foarte mult categorisirea obiectelor de activitate faţă CAEN-ul român, ne-am zis aşa: că decât să explicăm ce vrem şi ei să caute forever unde intră ce vrem noi, mai bine să ne facem rost singuri de obiectele de activitate dorite şi să ne zică notarul ce e bun şi apoi să ni le apostileze. Am găsit pe net codul lor CAEN (600 şi ceva de pagini) şi m-am apucat intens să scot tot felul de paragrafe de acolo şi să fac o listă. Am trimis-o la notar s-o bage în act. Notarul (mai bine zis licenţiata mayaşă) a zis dă-i că merge şi i-a dat drumul…

Apoi am cunoscut o altă licenţiată, de la un notar de aici din Playa, mult mai ascuţită la neuron, care ne-a lămurit că actul constitutiv făcut la Cancun nu e bun, tre să mai tăiem din activităţi, fiindcă sunt chestii care legal nu pot fi făcute decât de cetăţeni mexicani (cum ar fi bicitaxi). Ahaaa, am zis. Ca să nu mai cheltuim în plus cu modificările, adică să nu se mai facă o "adunare generală" de 250€ între mine şi Cherchelon, ne-am dus val peste oamenii de la Cancun să modifice ei gratis greşelile. Le-au modificat, ce să facă... erau cu tarantula pe căciulă. Apoi le-am zis prietenilor noştri de aici că vrem să schimbăm notarul, să lucrăm cu biroul din Playa. La care ei au sărit în sus de pe scaun şi ai zis “să nu carecumva!” De ce? Am întrebat noi contrariaţi? “pentru că omul ăla a lucrat la Guvern, ştie prea multe şi au încercat de două ori să-l omoare”. Uăăă, am zis... dezamăgiţi... Dacă ştie aşa de multe, atunci mai bine nu lucrăm cu el... basca mă-sii! Era un birou bun, care ştia multe... totuşi dacă l-ar fi omorăt până să ne fie actele gata? hm... mai bine mergem la mayaşii noştri care nu ştiu aşa de multe.

Nici în ziua de azi nu avem firma gata... Iar de firmă depinde rezidenţa noastră. Nu că ar intra zilele-n sac sau ceva... doar că aşa de grăbim noi când vrem ceva cu dinadinsul şi când vedem că o treabă care s-ar putea face în două ore aici durează o săptămână... Dar e normal. Toată lumea zice că e normal să dureze atât, ba chiar mai mult. După ce am aflat şi mai multe poveşti cu notari, ne-am dat seama că notarul din Cancun are totuşi un birou foarte rapid în comparaţie cu alţii.

Concluzie: lucurul cu notarul în România e de vis! Păcat că doar chestia asta merge bine la noi. Aici e invers: numai cu notarii e în halul ăsta... noroc că n-ai nevoie zilnic de apostile. În rest, cu orice altceva: cu banca, cu contabilul, cu fiscul, cu maşina... e ideal în Mexic. Avem noroc de un contabil bun, deştept şi simpatic pe deasupra: Pedro slavă cerului, că fără el eram în dipşit acuma. Avem noroc şi de bancher bun. E distractiv aici în bănci: toţi, de la director la operator sunt îmbrăcaţi de parcă au programare la discotecă imediat ce închide la bancă. Dar îşi fac treaba la marele hix. Directorul sucursalei noastre e un om relativ tânăr, înalt, solid, pare că ştie ce face, poartă nişte pantofi ascuţiţi şi crocodilaţi, şchiopătează un pic şi-l cheamă Leobardo. Are o voce de bariton, când vorbeşte la telefon zăngăne geamurile securizate. Bancherul desemnat nouă e un băiat Luis Ramirez, de asemenea cu încălţări crocodilate, cu cămeşa descheiată ca un latino star. El răspunde la telefon cu “Scuba Shark”. Păi cum să nu te întorci vesel de la bancă?

În altă ordine de idei, ne-am luat maşinăăăăăă! Second, aş zice chiar fourth hand, ca doar nu era să luăm una nouă să nu mai avem dup-aia cu ce ne construi coliba... Un Nissan X-trail crem mai vechiuţ, o beejooterie de suv! Neam de neamul meu n-a mai volănit o maşină de 4 metri jumătate, cu excepţia la Dacia break odată. Despre cum am luat-o, în episodul următor. Azi am dus-o la revizie la senor Wilbert şi mâine plecăm cu ea de nebuni până vizavi la supermarket! şi când venim înapoi, plecăm să mai facem niste jpeguri faine pe unde ne surprinde artistul din fiecare.

Ceea ce vă doresc tuturor! Să veniţi aici la noi că acuma avem cu ce să vă ducem de colo colo...
Iată să vadă şi mamele noastre nişte jpeguri din cele ce-am mai găsit prin aparat:

Toarnă şi restul »

Teleleu în Texas: Ger, Vaci, Indieni şi Infrasctructură

Am lipsit o vreme bine de tot din peisaj, că am fost ocupaţi cu răbdarea pe care trebuie s-o avem aici pentru a suporta mai rapid tămbălăul actelor pentru firma care trebuie făcută ca să putem cumpăra un petic de junglă care trebuie cumpărat ca să luăm rezidenţă... dar asta e o postare în sine, care nu e asta de acuma.

Înainte să-i dăm noi bice cu treaba asta cu hirma, neştiindă că facerea ei la notar avea să dureze mai bine de 1 lună, aveam plănuită în februarie o excursie la imperialişti în Texas, pe care am şi efectuat-o...

A fot odată ca niciodată... a fost vorba de vizitarea unei prietene din timpuri imemoriale care s-a acuplat la un moment dat cu un june texan cu ranch, treaba fiind pe picior de căsătorie. Ne-au zis să nu-i dăm pe blog, aşa că voi numi în continuare subiecţii Geiar şi Siuelăn. Au găsit blogul nostru în e-mail şi ne-au localizat aproape, la un zbor direct distanţă, aşa că ne-au invitat pe la ei să ne bucurăm de primăvară, de natură, să călărim sau să contemplăm vaca, după caz.

Aşa ar fi fost să fie, dacă vremea era normală la cap (în perioada asta trebia să fie cam de 10-15°). Când am luat biletele de aveon nici prin cap nu ne-a trecut că avea să ningă ca la balamuc în Texas, 3 zile contemporane cu plecarea noastră. Dar aveam totul deja stabilit, aşa că hai să mergem şi-n Texas, na poate călărim ceva, poate luăm ş-un laptop mai ieften pentru o amică de aici din mexic şi poate ne alegem şi c-un pix. De fapt vremea se dusese pe puşcă cu mult timp înainte de excursie dar noi am acţionat impulsiv sub influenţa aromei de prună, de aventură... Înainte să ningă a plouat non stop o lună întreagă. Când am descins noi acolo texanii deja se uniseră pe judeţe şi începuseră să stivuiască lemne federale pentru Arcă.

Dar s-o luăm pâş-pâş de la început: la un moment dat în Mexic se făcu joi, aşa că ne-am urcat în al cincilea taxi (care ne-a dat un preţ mai omenesc) şi am ţâşnit în trombă mică spre aeroport. Odată ajunşi acolo aflăm că avionul cu care trebuia să zburăm în Dallas încă nu plecase din Dallas... La destinaţie ningea de rupea – pentru prima oară în 30 de ani. Am calculat repede cam cât i-ar lua aveonului să vină de acolo să ne ia de aici: carevasăzică aveam de aşteptat cel puţin trei ore. Hm... Edi egal foame, ce să facem? Ne-am uitat la preţurile din aeroport, scump de parcă era cină de binefacere. Hai să ne plimbăm flămânzi în jurul aeroportului, e mai cald decât înăuntru şi mai verde. Hai! Am mers noi ce am mers, până ce un nor negru şi fioros din nord a început să astupe bolta. Am grăbit pasul dar degeaba că norul s-a răzgândit şi s-a întors. N-avea treabă cu noi, se ducea în Dallas. Bun! hai să mergem mai departe să mai vedem o barieră ceva, să mai citim un indicator.. Foamea creştea, oraşul era cam departe, norul ăla se mişca cam ciudat... Deodată am văzut o femeie cu ecuson, care precis venea de undeva şi se ducea în altă parte. Avea o sticlă de suc în mână. FOOOOD! Am strigat noi pe dinăuntru şi ne-am repezit spre ea să aflăm ce cum de unde... Am aflat că există un fel de cantină a angajaţilor undeva pe lângă terminalul 2, unde mâncarea e super ieftină, cu 3 dolari se satură 2 inşi ca noi, poate chiar 3. yey! Am tăiat-o entuziaşti prin parcări, prin accese, tot felul de bumpuri şi am ajuns. Am pătruns prin uşa de sticlă fumurie... În toată cantina erau numai mexicani care mai de care în uniformă şi cu ecusoane. Pentru câteva secunde, ne-am simţit ca-n filmele western. Înaintând printre mese, vedeam cum toţi se opresc din mestecat şi întorc încet capetele spre noi... probabil se întrebau “de unde au mai apărut şi hipioţii ăştia?” După ce am fost atent studiaţi, după ce am schimbat buenas tardes cu toată lumea şi după ce am rupt-o un pic în spaniolă cu bucătăreasa, am simţit clar că am trecut “inspecţia”... Meniul zilei: orez, fasole şi supă de spanac. Mai mexican de atât nici că se putea. La început am avut serioase îndoieli în ceea ce priveşte gustul fierturilor din display, dar după primul gogâlţ ne-am dat seama că savoarea mexicană bate filmul în orice context. Aprovecho! ne-am zis, ş-am trimis pe şoseaua gâtului tot orezul cu frijol din tavă. Întorşi cu burta plină în aeroport, am aflat că avionul tocmai plecase din Dallas spre noi şi avea să vină să ne ia în sens invers peste vreo 2 ceasuri abia. Uă... Am avut timp să testăm toate parfumurile din duty-free şi să citim toate felicitările de la suveniruri. Unele erau chiar cool: “THE WEATHER IS HERE, WISH YOU WERE BEAUTIFUL” sau “THE LOWER THE LATTITUDE, THE BETTER THE ATTITUDE”. Chiar când studiam în amănunt mărcile de ceasuri dintr-o caşcarabetă de sticlă securizată, a strigat de îmbarcare. De ce i-o fi zicând îmbarcare, că doar zburăm. Aveam locuri la tribordul avionului, spre pupa. A fost cel mai urât zbor ever. Vremea era imposibilă, 3 ore de turbulenţe, plus că filmul l-am mai văzut. La aterizare mă rugam să aibă cauciucuri bune, că toată pista era acoperită cu zăpadă.

Am ajuns pe la 12 noaptea, turbulaţi bine şi îmbrăcaţi cu haine de cancun puse în straturi. Am găsit hirma de rental cu care tocmisem, ne-am suit într-un Chevy Aveo cu cauciucuri de vară şi cu harta parţial greştită-n braţe am pornit să traversăm Dallasul ca să ieşim pe partea cealaltă spre ferma cu pricina. GPS n-am închiriat şi bine am făcut, că numurele de străzi de pe toate hărţile pe care le aveam şi de pe Google Earth nu corespundeau 100% cu ce era live. Ningea ca-n retezat... dar românul e ca purecul: se bagă peste tot. După 1 oră ne-am trezit pe partea celalaltă a Dallasului pe drumul pe care ne interesa. Trei chestii erau “la locul lor” la ora aia: în Chevy era cald, non-stopurile erau nonstopuri şi nu era polei. La cât e de mare oraşul ăsta, nu erau decât 2 sau 3 maşini în afară noastră la unu noaptea, sau cel puţin atâtea am reuşit noi să distingem de ninsoare. Dacă zice la TV că-i prăpăd, atunci ăştia stau toţi pe canapele, mănâncă microunde, se uită la dezastre ruitere şi se felicită pentru alegerea făcută... Pe de altă parte, la cât de rar ninge în Texas, e de înţeles.

Cu speranţa într-un radiator mare şi-ntr-un pat cu plapună de lână, am sunat la ranch. Geiar ne-a zis că zăpada-i de-un picior, că la TV a zis că pe drum e patinoar şi că nu putem ajunge noaptea acolo. Am încercat timid să-l convingem că entuziasmul nostru pe şosea nu poate fi stăvilit cu una cu două, că pentru naveta noastră TELELEU cea greu încercată un picior de nămete egal cu zero, dar n-a ţinut, aşa că am început să ne uităm după moteluri. Am găsit unul mai cocheţel aşa, se chema “Ankur Inn”, la Edd’s Road Exit. Faceţi voi legătura că mie mi-e ruşine… Toate motelurie pe aici sunt afaceri ale indienilor din India. Foarte înţelenită engelza lor... noroc că zâmbesc foarte mult la client. După ce am sunat la clopoţel şi l-am trezit, indianul de la Ankur Inn a apărut la ghişeu într-un tricou lung şi atât. În spatele lui se vedea un pat mic şi un radiator gigant. Iată discuţia noastră de la 2 noaptea:

- Hello! Do you have a room available? zicem noi, să părem interesaţi de afacerea lui
- Yess! zice el confirmând şi cu capul
- How much per night?
- Tu person’? forti
- Can we see it?
- No
- But we'd like to see it before
- No. no posible. you take it?
- Why not possible? too cold for you to get out and show us the room?
- Yess. Take it? It's a regular room
- Do you have internet?
- Yess, free
- Ok, we take it…

Am mers "pe încredere", locaşul părea pus la punct pe dinafară aşa că am presupus că şi înauntru era îngrijit. Aşa a şi fost. Surprinzător de îngrijit şi cu toate la îndemână. Am dat drumul pe supercald la aeroterma de doi metri de jos de sub geam şi sperând în ascuns că la întoarcere nu vom găsi camera înegrită, am plecat după ceva merinde la un nonstop pe care-l văzusem nu departe, sub un pod. De fapt era o benzinărie. Am luat nişte supă de microunde, ceva iaurt şi o prăjiturică. Imediat ce s-a făcut atmosferă tropicală în cameră, cu supa caldă-n burtă am adormit mulţumiţi într-un pat cvadruplu... în timp ce suflanta de aer cald azmuţită spre noi astupa orice zgomot exterior. Ne-am trezit târziu spre prânz, cu ochii perfect uscaţi şi cu tenul crăpat. Dar eram încălziţi şi odihniţi. Nu mai ningea. Pe locul de parcare pentru handicapaţi era un om de zăpadă căruia i se scurta încet o mână de la soarele care lumina amorţit. Aşadar lumea era încă la locul ei... Băut imediat cafea, sunat la ranch, urcat în navetă şi pornit într-acolo… ţinta noastră pe scoarţa pământului era Mabank, lângă Gun Barrel City - un fel de Corlate asfaltat. Faţă de Dallas noaptea pe ninsoare, drumul drept de zi a fost flower at the ear. Am ajuns din două mişcări. Mai greu a fost cu parcarea… Pe cei 100 m dintre poarta ranchului şi casă se întindea un lac. În mijlocul lacului, două maşini bengoase sugerau că fundul lui era totuşi aproape. Un grup de vaci negre înfipte într-o insulă de zăpadă discutau pe margine ...despre vreme desigur: “auzi tu dragă? dacă se umple ranchul de apă, noi o să ne numim vaci de mare?” În zare se vedeau şi doi cai (de mare) care stăteau cam ficşi aşa... Cei doi câini de mare se agitau liniştiţi pe o platformă uscată. Am făcut tiiit-tiiit şi după 2 minute îl vedem pe JR cum venea agitând energic în aer două perechi de cizme de cauciuc. Ne-am prins: nu le mai dă voie cu puşti în Texas şi iese să ne bată cu cizmele. Ne-am scos şi noi pantofii să fim pregătiţi în caz de ceva... Dar "ză rabăr butz" erau cu 6 numere mai mari, aşa că am pus pantofii la loc în picioare şi le-am tras peste ei, după care am dat “howdy” cu omul, am împărţit vâslele ş-am fleşcăit toţi înspre casă. Ne-am introdus timid în hol, minunându-ne de costumele de cowboy din cuiul omului care arătau fix ca-n filme. Afară era cald faţă de cum era înăuntru… Am pătruns mai departe în living. Haa! Un radiator mediu transforma îmbrânceala electronilor din fire în căldură... SiuElăn a sărit de pe ursul turtit în faţa şemineului şi ne-a îmbrăţişat de parcă venisem cu premii. Ne-a condus pe un hol care scârţâia, ne-a arătat frigiderul cu pat pentru oaspeţi şi ne-a zis: aici ar fi trebuit să dormiţi voi... Am rotit rapid okiul inginerului prin frigider: cu un singur rând de geamuri, cu vântul canadian şoptindu-ne la ureche... Orice radiator puneai acolo, tot trebuia să dormi cu ceva fular în cap. Patul arăta îmbietor ce-i drept, dar se vedea clar ca ţuica că-n Texas nu prea s-a auzit de iarnă. Oare cât de rece se simţea "colacul" noaptea? Chiar trebuia să dormim acolo? Să ne căţărăm pe spatele bocnă a cailor ficşi din zare? Nohooo way man! Pe aşa o vreme planul nostru comun de călărit iepe prin noroi se dusese pe puşcă....doar dacă nu vroiam să paralizăm în formă de statuie ecvestră.

Am răpit-o pe Sue Ellen la o pizza in town, să ne povestim vieţile. Am greşit cănd am cerut două pizze mici. Una singură era cât masa. Dacă luam una mare cred că o aduceau doi ospătari, rulată ca pe mochetă. I-am zis ferm că nu vom rămâne la fermă. Frigul era fig, caii erau înţepeniţi, noroiul urmărea întenţionat toţi pantofii curaţi, vacile erau negre, ţuică de prună n-aveau... Pizza deschide sufletul omului. I-am făcut capul calendar cu viaţa noastră din Mexic. Noi vrem căldură. Am zis că mai bine dormim la un motel în zonă şi ne vizităm cu ranchul în fiecare zi. SiuElăn fost de acord, chiar şi ea ar fi plecat de acolo dacă i-ar fi permis eticheta.

Odată ajunşi cu dinţii clănţănind înapoi la ranch, am ridicat problema în aşa fel încât JR n-a mai putut s-o culce la pământ şi a zis: ok, dacă nu e rost de dormit la el nu e, ce să-i faci... poate la vară, cand se face mai cald. Am mâncat cu toţii două portocale imaginare şi-o supă şi iată că s-a făcut seară. Am lăsat gumarii la poartă şi am plecat cu Bobby să căutăm prin împrejurimi un motel bun cum a fost al indianului. Dintr-un motiv care mă depăşea, erau toate pline ochi. Oare toţi JR-ii din zonă să se fi dus să doarmă la moteluri că li se spărseseră pernele de la ger? M-am uitat la data zborului şi mi-am dat brusc seama: era din cauza lui 14 Făurar - ziua Sfântului cu inimile de pluş. Tot texanul fermier şi-a adus fermiera în sejur la Dallas să-i cumpere ursuleţ roz cu cizme de cowboy şi s-o ducă la marele ecran. Ca un făcut, am ajuns tot la Ankur Inn. De data asta era tat-su indianului la ghişeu. În afară că nu vorbea prea bine engleză, nici nu auzea cine ştie ce… Cred că de-aia încă aveau camere libere. Noroc că noi ştiam deja care-i joaca şi i-am spus ce trebuie să facă. Am rămas la motelul ăsta până la zborul nostru de întors. În răstimp am verificat periodic nivelul mării ranchului şi am făcut cel mai extraordinar lucru care se poate face în Dallas: shopping. Atât. N-ai ce face mai mult în oraşul ăsta, zău.. poate doar să mergi la Zoo sau la vreun muzeu al holocaustului. Ne-a dat o clipă prin cap să luăm maşina şi să facem un road-trip prin America să vedem şi noi un canion ceva, dar ne-a trecut brusc: pe o rază de 1500 km plaţi în jurul Dallasului sunt numai ferme, autostrăzi cu 6 benzi şi biserici de toate felurile, eventual ceva deşert mai departe la vest. Plus că vântul bătea în sens invers... Ce să vizitezi la -6°? Până la Aspen era ceva de mers. Başca că la un moment dat vântul s-a pornit aşa de puternic încât în 2 zile de bătaie continuă s-a uscat toată zăpada de pe şosele de parcă nici n-ar fi fost. Vara cic-ar hi frumos şi foarte verde pe acolo, aşa se vedea în poze dacă ştergeai promoroaca de pe ele.

În concluzie cât am stat în Texas am făcut toate chestiile americane posibile:

• am vizitat un ranch
• am fost la mall
• am condus un chevrolet
• am cumpărat electronică, ginger ale & stuff parţial folositor
• am mâncat de la microunde
• am făcut popcorn
• ne-am uitat la TV
• am dormit la motel
• am vorbit cu prune-n gură
• am urmărit vremea pe net
• am folosit aer condiţionat la maxim tot timpul (cu diferenţa că pe invers)
  

Am remarcat cum pe zi ce trecea ne scădea cu câte o gradaţie IQ-ul. Am plecat la timp (sper!). În nordul americii parcă lumea e mai vie aşa, din ce-am fost eu New Yorkul e fain, Manhattanul e magic, Portlandul iară merită, Philadelphia, Niagara… dar aici în Dallas… uă... Poate în Huston să fie diferit, ce să zic, nu ştiu şi nici nu-mi dă ghes să cercetez. Cert e că pentru pensonarii bibelofili, ritmul vieţii în Texas e ideal.

Uite aici dalasu (nu merită să daţi clic, zău, abia am putut să pozez şi eu, mi-a fost tot timpul teamă să nu plictisesc lentila aparatului):



Acuma bine că am ajuns înapoi în Playa. Soare, rochiţică, jlăpşori, verde, fluturi, veselie… Ceea ce vă doresc şi vouă! Ideea e că... ce bine e înapoi... acasă!

Toarnă şi restul »