Dominicana, după o săptămână...

Următoarele se referă la un cumul de ocservaţii, adunate după ceva preumblări şi ceva acţiune…

Dintre toate ţările din arhiva Teleleu Enterprise, până acum ţara asta e cea mai distractivă de pe scoarţa pământului. Ieri au fost alegeri şi aici, nu numai la noi în sat… Să vezi ce afişe electorale au! De o ghiduşie… Am pus ceva poze în album, din păcate taxiul mergea cu aşa o viteză că n-am apucat să-i fotografiez pe cei mai tari. Promit să mai culeg în curând nişte afişe electorale, până nu dispar.

În lipsă de jipan bengos, ne-am plimbat zilele astea cu tot felul de gua-gua (taxiuri private). Oamenii în general pe aici… au un vibe neaşteptat de bun. Am avut ocazia să intru în contact cu ei destul de intens, fiindcă aici taxiurile se umplu cu câte 6-8 oameni în afară de şofer. Treaba funcţionează aşa: te pui în stradă, faci semn cu mâna şi dacă taxiul care vine (de obicei o Toyota Camry de 200 de ani) conţine doar 4-5 oameni, opreşte în dreptul tău, iar tu te impingi voiniceşte unde vezi 15-20 cm de scaun liber. Astfel, mişunând noi de colo colo în căutare de terenuri, am putut să studiem de foaaarte aproape poporul dominican. Concluzii:

• oamenii ăştia sunt în sinea lor foarte calmi şi decenţi
• corpul dominicanilor nu emană deloc anumite mirosuri "traditionale româneşti", din acelea care-ţi fac călătoria cu autobuzul să pară interminabilă (în schimb, erau odata un rus şi un neamţ la supermarket care-ţi mutau nasul spre ureche)
• au un vibe foarte blând, n-am detectat aversiune intrinsecă
  
• zâmbesc consistent şi sunt foarte politicoşi
• uneori „tinerii de viitor” de pe marginea străzii fac unele spirite de glumă în grup pe seama turistului roz, dar nu te simţi agresat, ştii că doar se distrează, până şi ţie îţi vine să râzi de tine...
• dominicanii au urechile foarte mici şi ochii foarte veseli
• nu cunosc nici o limită în ceea ce priveşte intimitatea personală pe stradă, adică nu ştiu ce-i aia distanţă minimă de apropiere între necunoscuţi, însă nu simţi nici măcar o clipă că îţi este invadat teritoriul, pare că toată lumea are loc la înghesuială...

Album:


Despre cum vieţuieşte omul alb pe aici...

Păi.. asta-i partea care mie şi lui Cherchelon nu prea ne place. Adică: acum 20-30 de ani, când a început ţara să se umple cu „gringos”, oamenii locului erau şi mai săraci ca acuma. Ca atare, obişnuiau să mai fure una-alta din casele omului alb. Omul alb, ca să se apere, şi-a pus tot felul de gratii pe la uşi şi fereşti, ca să nu mai zic că şi-a ridicat în jurul bătăturii lui paradisiace nişte garduri până unde începe gaura de ozon... Astăzi, deşi numai unii drogaţi se mai ţin de furtişaguri şi există poliţie+pază peste tot locul, obiceiul s-a păstrat din tată-n fiuşi şi din cumnat în nepot. Fiindcă gringos ăi bătrâni îi învăţau pe ăi tineri: „fiule, pune-ţi gard de beton, forjează-ţi geamurile şi ia 3 câini de aici că mi-a fătat pitbuliţa, că nu-i de glumă cu ăştia”. Well... ce-i drept, dacă-ţi faci casă de paie undeva în pădure, nu e exclus să te fure careva chiar în timp ce te prefaci că dormi... însă, după mine, pe aici se cam exagerează un pic cu fortificaţiile, mai ales în zonele turistice, unde oricum există pază cât cuprinde.

Acuma întrebarea mea este: ce fel de paradis mai e şi ăsta? Nu zic, locu-i frumos de pică, oamenii sunt cum nu se poate mai de treabă şi distractivi, însă... să stai aşa ca la cuşcă, să te bucuri numai tu de grădina ta tropicală? Hm...

Am văzut mai multe locuri unde teoretic ne putem permite un teren+casă+maşină, dar ne macină ne-ncetat o întrebare cheie: suntem oare gata să trăim în ţara fortăreţelor, ca nemţii ăştia vişinii de pe aici?

Alaltăieri am fost invitaţi la un fel de masă anuală în curte la Tanti Ute, împreună cu soţul ei recent întors din Nemţia şi alţi 4-5 nemţi care stau în zonă. Şi... ce să vezi? Surpriză! Am nimerit fix într-un cuib de văzduhişti: un psi-talent healer care crede că francmasonii împreună cu oamenii voodoo îi sabotează planurile de salvare a lumii, o practicantă Reiki din cărţi, o psihiatră în depresie care crede că cineva o „lucrează” energetic încă din copilărie, nişte vizonari care se luptă cu noua ordine mondială, veniţi la masă împreună cu amantele lor locale întreţinute, căsătorite de altfel cu conaţionali... ce să mai zic... pot doar să mai amitesc că locuim în hambarul lui Mike, omul care a aşteptat în zadar 20 de ani Sfârşitul Lumii...

Închei acum, uitându-mă în zare (verific pe urmă dacă am nimerit bine literele la tastatură) şi întrebându-mă în gând cu vocea doctorului Suresh: Oare ce încearcă Universul să ne spună prin toate acestea...