Cum mi-am petrecut solo vara lui 2010: Părţile I-III şi IV-V

Periodic primesc câteva mesaje de la pretini, cam pe-aceeaşi perioadă toate, care suna cam asa: "ce mai faci 'ăăăi!... ce ştiri mai ai? vrem poze!" e pulsatilă treaba - o iau ca pe un semn ca tre sa mai şcriu una-alta pe aici. S-au petrecut în veaţa mea tropicală o sama de chestii, nu zic... tre s-o iau din urma tare...

Ştirea 1 (depăşită): pe 13 Iulie a plecat Cănuţă al meu teleleu prin Ieuropa cu barca. Şi-a pus şalopeta de travel-guru şi de-atunci încoace mână pâlcuri de câte 100 de moşi britanici pe fluvii europene. Era într-o sâmbătă când a sărit cu aveonul din Cancun la Madrid, de acolo la Cluj, apoi s-a dus cu rata la Sibiu, după care s-a dus înapoi în Cluj, de unde a sărit cu aveonul la Budapesta. Acolo s-a urcat pe vapor. Vine în Octombrie, tot de la Cluj.

Q&A la ştirea 1: "şi ce-o să faci tu atâta timp singură?" păăi... acuma, după 2 luni, ştiu răspunsul. Iată-l:

PRIMA PARTE - Huzurul

Primele 2 săptămâni am dus o viaţă de gândac de chicinetă: am văzut filme, am creat chestii digitale, am mâncat bunimi, am căutat pi Gugl' terenuri bune de construit imediat...

Principalul event din prima parte a "singurătăţii" a fost LUCY: GRAND OPENING :)
Lucy e numele unui "Restaurant y Cocteleria" de pe marginea şoselei, la km 35 între Playa del Carmen şi Tulum, în dreptul faimoasei cenote Dos Ojos - unde avem noi hectarul cel mare.
Mayaşul care ne-a vândut noua hectarul, pe numele lui spaniol Edilberto iar pe cel mayaş Ciao Balam, la cei apoape 70 de anişori ai săi s-a gândit să înceapă o nouă viaţă... De om de afaceri: s-a apucat să deschidă un bar cu aperitive pe marginea drumului, chiar în garajul lui de ciment acoperit cu PVC albastru la intrare (classy), garaj în anexa căruia şi locuieşte. Prin "locuieşte" a se înţelege că are un hamac de-a curmezişul unei camere, un TV, 2 rafturi şi un frigider. E şi taximetrist în Tulum pe deasupra. La om se pare că-i place mult de noi. Are motivele lui, necunoscute nouă - zic asta deoarece mayaşii ăştia se amestecă fără probleme cu extranjeri ca noi, dar nu chiar aşa, pân' la tras de şireturi. So, aşa de mult îi place, ca ne-a chemat la Grand Opening. Cherchelon era deja în Sibiu, aşa că m-am suit singură în Teleleu şi l-am reprezentat. Acolo... o samă de mayaşi veniţi de prin toate colţurile Yucatanului, rude de-ale lui, prieteni de-ai rudelor, taximetrişti - fraţi de-ai lui de volan... şi eu, aproape albă, blondă... eram pesemne contrastul necesar pentru o sâmbătă reuşită. Nu cunoşteam pe nimeni în afara lui Edilberto. Am făcut câteva glume cum se face, am stat la coctel, dar mai departe, cum eu nu mănânc nici peşte, nici măcar fructe de mare cu vitamina C de mare, n-aş fi fost un comesean potrivit... şi ca să scap de mulţimea de întrebări care ar fi urmat când să ne fi aşezat la ospăţ, am adunat repede pe cei trei copchii care se zbenguiau acolo la marginea drumului (veniţi cu familea la opening) şi le-am propus să-i duc pe plaja mea favorită, acolo aproape, la Akumal. Reina, Nancy şi cu Pancho. Sunt din Chemax/Valladolid (aka de "departe", din jungla yucatecă). Nu mai fuseseră niciodată la plajă, therefore au tropăit în praf de bucurie la gândul că-i transport la Akumal cu naveta mea din viitor. Nancy are o mamă, care nici ea nu mai fusese la Akumal şi care nu s-a putut abţine, şi-a luat de pe masă farfuria cu peşte şi s-a suit cu noi în navetă. Copchiilor le-a fost cam frică de apa cea mare, obişnuiţi fiind să sară doar prin cenotă. Deşi acolo unde i-am dus apa avea nu mai mult de jumătate de metru, cam o oră le-a luat să-şi dea drumul la bălăceală...

Exemplificare color:



Când aproape să apună Soarele, am dat cu piatra în melodie şi le-am zis că tre să ne întoarcem... dar copiii junglei sunt suprinzător de bine educaţi aici şi nu comentează la deciziile oamenilor mai înalţi. Atât de simţiţi cum rar am văzut. La maşină, uzi fiind, s-au oferit să călătorească în portbajaj, să nu strice interiorul... imagine that. Am rămas "uăă", nu-s obişnuită cu aşa copii. Le-am zis să stea calmi şi uzi în spate cum au venit că naveta mea are un sistem special de zvântat urma de fund ud. Ce tare a fost cân' le-am povestit de casele scumpe din Akumal, le-am zis "uite aici de exp, în casa asta de pe colţ stă incognito sora lui George Bush" La care mama lu Nancy m-a întrebat: "O cunoşti?"

A DOUA PARTE - păzea, vine Mama...

Prin primăvară maicamea fost aici într-o vacanţă (nu mai ştiu dacă am menţionat asta, dar parcă nu). I-am închireat un studio, s-a plimbat pe la plaje, şi-a făcut mult self-entertainment şi s-a îndrăgostit de locurile de care tot v-am zis. Întoarsă acasă, s-a pensionat anticipat, hotărâtă că vrea în Mexic! Repede şi definitiv... so, a doua parte a verii mi-am petrecut-o onlain, încercând s-o conving să mai amâne un pic, că încă nu am nimic sigur aici şi că riscă destul mutându-se de la căldurica repartizată a Garsonerei, direct aici cu chirie. La care ea nu şi nu, că vine... că Mexicul e viaţa ei, că-şi asumă orice risc...

Mom s-a născut să fie turist: rezistă ore în şir la soare fără prea mulă apă, îi plac etnicităţile, istoria, plajele, e sprintenă şi se bucură de orice moment kodak. So, acuma e în faza în care îşi vinde scump garsonera şi-şi împachetează agoniseala. Urmează... mutatul. Am stat acuma şi m-am gândit... eu am avertizat-o de riscurile financiare, etc. dar şi eu aş fi făcut fix la fel în locul ei, ce să mai! Între a rămâne forever în stadiul de pensonară singură acolo la garsoneră aşteptând poştaşul şi a veni aici în incertitudine, aş alege plaja, oricat de faină ar fi garsonera :) Mai ales acuma că vine iarna... da... ideea principală e ca tre să-ţi placă mult soarele dacă vrei să locuieşti indefinit unde suntem noi, fiindcă e mult... aici pe cer.

A TREIA PARTE - Terenul...

Phii cât am mai scorbolit netul după loturi în Chemuyil (nu râdeţi acest nume pur mayaş) - îmi place mult locul, adică poziţia sătuclui ăstuia pe Rivieră, aproape de cele mai faine plaje, parcuri şi cenote. Prima dată am dat de un argentinian-mexican, Cesar, certat cu nevasta, divorţat de-a binelea de fapt, care căuta săracul să-şi vândă loturile ca să aibă bani se mute cât mai departe de ea... El are mai multe loturi în perimetrul ţintei mele imobiliare, dar nu le vinde decât 2 câte 2, lipite. Noi n-avem dinero decât de unul... păcat, erau bine poziţionate.

După discuţia interminabilă cu Cesar pe marginea a "ce vor de fapt femeile de la bărbaţi", am fost la un suc cu Alejandro: un "agente importante" pe la 45, bine făcut cu păr grizonat pe chept izbucnind de sub cămeşă, care recent dăduse de nişte secrete publice "ezo". Pe durata întregului suc de portocale a încercat de zor şi degeaba să mă impresoneze la ceacră cu tot felul de texte din The Secret. Avea şi un colţ de jad montat în aur la gât... Cum n-am căzut pe spate nici din prima nici din a doua, a trecut la subect şi a început să mă aburească cu terenurile lui.. câte poţi face pe ele domle! şi aia, şi aialaltă... po să aduci şi cai cu şarete să duci turiştii prin junglă la cenote... Am fost tot timpul de acord că se pot face multe chestii în multe locuri în viaţă pe pământ şi în contraparte l-am aburit şi eu cu prietenii mei cu bani mulţi şi cu herghelii care stau pe burtă gata să cumpere hectare de junglă virgină în Mexic. Nu erau rele terenurile omului, ce să zic acuma, teoretic meritau investiţia, însă 1) depăşeau bugetul meu şi 2) nu mi-a plăcut aşa de mult de atitudinea lui, tip "buy now!". Dar timpul n-a fost deloc pierdut, din acest "encounter" m-am ales cu un suc natural şi cu un plan mare de 1 metru pătrat rulat - despre viitoarea urbanizare din Chemuyil. Ţeava de hârtie cu pricina mi-a prins bine în cercetările mele - am putut să văd pe ea unde ar să hie în viitor drumurele, densitatea de case, zona comercială, zona rezidenţială, etc..

Apoi a urmat întâlnirea cu Clanul Verilor din Tulum... o încrengătură genealogică de vreo 30 de rude mayaşe, dintre care fiecare s-a ales cu câte un terenuş titulat în cea mai bună zonă din Viitorul Chemuyil, imediat vizavi de terenurile cu herghelii ale lui Alejandro. Cum de s-au trezit cu titlurile în buzunar? Simplu, tata lor, senor Gilberto Maas Tun a fost şef de colectiv când s-a produs împărţirea. Aşa că am luat-o pe filonul verilor tot înainte şi la scurt timp am decis, nu fără emoţii, "Lotul": un terenuş de 900 mp aproape de stâlpul de curent, pe o viitoare avenidă importantă. L-am şi luat, fiindcă era în buget, era titulat, urbanizat (imediat construibil adică), cu curent la drum, başca că avea şi orientarea care-mi lipsea:) 18000 USD. Când zic "Lotul", mă refer la un cub de junglă deasă cu latura la bază de 30 m. Era foarte... des. Printre junglă am putut să întrevăd pe el câteva orhidee, 2 palmieri interesanţi şi ultima dată când am fost zburau prin el nişte fluturi mari de un albastru foarte electric... Presimt că în câteva luni numărul de case din "Noul Chemuyil" o să crească cu 25%, de la 3 la 4: e vorba de un vecin mexican cu o căsucă la 200m mai în spate, de o familie cu un rancho mare mai sus de noi, de o pensiune la drumul prinicpal care creşte maimuţe pe care le arată la turişti şi ai patrulea - noi. Vom fi mai mulţi în scurt timp, fiindcă umblă vorba că se va face un aeroport internaţional lângă, la vreo 15 km. Visul meu comunitar ar fi să alcătuim fagure de prieteni întins în tot oraşul... însă la momentul ăsta mi-e clar ca ţuica că e doar un vis. Să-mi revin deci...

După discuţiile cu verii clanului a urmat interminabilul şir al actelor, apoi desenarea planurelor de casă plus multe alte chestii conexe de care mă ocup din când în când.

PARTEA IV - În căutarea Busolei

So, după ce am anranjatără eu treburle cu terenul cel nou la hix, vro 2 săptămâni am tot desenat planure de casă, ca să fie gata pana vine El Cherchelon, nu de alta, dar Mexicul e campeon la capitolul "tărăgănare organizată a lucrurilor" şi nu vrem să mai tragem şi noi de timp în plus.

Şi cum suceam eu de cubul rubic aşa în capul meu, să se alinieze planurle cu feng-shuiul locului cat mai bine, zic: ia hai să aprofundez mai bine treaba asta cu stelele zburătoare şi cu compasul că nu-i de şagă, o casă o faci doar odată... Atâta mi-a trebuit! Mai ştiam io una-alta din tinereţe, apoi de pe la Mandala de la Bogdan, plus furasem some quality stuff de la sifu Raymond Lo... dar nu pătrunsesem prea adânc în vortexul lucrurilor, până vara asta. Ei, şi când am început eu să m-apuc seros de treabă, de studiu... într-o seară pe la un şepte era... m-a lovit cunoaşterea ca trenul. Treptat, una după alta, aflam nişte chestii mind-bogling... pe care nu vi le spun că ar fi prea mult de explicat pe margine. N-am dormit nopţi întregi încercând să aflu mai mult şi mai mult... La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai părăsisem studioul de vreo săptămână. Ajunsesem ca un poet în mizerie, nu mai aveam mâncare, haine curate, apă... Feng-shuiul ăsta tradiţional, când te prinde, apăi nu mai ai scăpare. După ce am aflat cât am putut de mult, după ce mulţimea oamenilor din mine şi-a făcut auzit strigătul "vrem mâncare, vrem apă", mi-am zis: aşa nu se mai poate, trebuie să ies să-mi iau o busolă. Le-am zis la oameni "nu primiţi nimic până nu-mi faceţi rost de o busolă". Asta a fost o misiune grea aici în Playa... Pe cine întrebam, se uita la mine ca la urs. Busolă aici se zice "brujula", rădăcină comună cu "bruja" - vrăjitoare... Nu erau siguri oamenii că vreau chiar o busolă, aici nimeni nu vrea busolă. Ce să faci cu busola domle când ai GPS? So, negăsind o busolă simplă din primele 5 încercări, mi-am amintit într-un moment de inspiraţie de nişe chinezi cu un restaurant ş-un magazin pe avenida Juarez. Yey, mă sui în navetă şi plec în trombă mică într-acolo. Dau buzna pe la vremea siestei:
-Aveţi Lo-Pan?
-Ce!? - mă întreabă mirată chinezoaica, ştergând praful de pe o geantă de plajă
-Busolă dinaia Feng-Shui - zic, pătrată, cu simboluri, care indică Nordul - precizez
-Aaa! (părea că ştie despre ce vorbesc) Nu ştiu despre ce-i vorba, dar sigur nu avem. Poate alături...
-Mă duc alături. Acolo un moş chinez super zâmbitor asculta muzică chinezească şi vindea multe chestii cu şnur roşu. Îmi zic în barbă "aicea tre să fie! yey, am dat lovitura"
-Aveţi Lo-Pan?
-A, nu, zice scurt moşul, nedispărându-i zâmbetul de pe faţă (clar ştia despre ce vorbesc)
-Aham... şi nu aduceţi?
-Nu (zâmbea ca la Kodak)
-Niciodată?
-Nu, niciodată (deja aveam senzaţia că zâmbetul lui râde de mine)
-Şi unde pot găsi sau comanda unul?
-Nu ştiu
(hmm...)
-Frumoasă muzică aveţi aici în magazin, zic
-Mulţumesc, zice el (zâmbind fără oprire)
-Succes pe mai departe, zic eu la plecare, întrebându-mă dacă şi când stă pe budă zâmbeşte la fel
Eu n-am avut succes... Era singura familie de chinezi pe care-i văzusem în Playa. Simpatic moşul totuşi, am luat de la el o bilă mică.

Ce-i de făcut? Să mă duc la Cancun, la super centrele comerciale de acolo?... Departe... Foame... Ca să-mi fur căciula singură, îmi aprind o ţigară. Pe la jumate, îmi vine ideea salvatoare: mă duc la cel mai mare magazin de biciclişti de aici din Mall! tre să fie acolo o busolă, nu se poate să pedaleze toţi oamenii numai cu GPS cu scai. Zis şi făcut, fuga la Mall ca în filmele cu NYPD blue. La magazin, un joven zâmbitor mă vede disperată, cu obsesia în priviri şi mă întâmpină:
-Cu ce te ajut?
-O busolă am nevoie, zic.
-O busolă?!? se uită el la mine ca la femeia bionică
-Da, busolă, care indică N, precizez iar
-Da, sigur că avem, hai cu mine!
Necrezându-mi ureichilor de bucurie, o iau cu el entuziastă spre rafture. Acolo, se apucă şi caută... şi caută...şi caută... şi caută... scoate o samă de chestii de pe inel şi le pune stivă la oparte. Stiva creştea... "Parcă era una pe aici...", zice. Disperarea mea se forma la loc, acul urca din nou spre nivelul critic. Una? Doar una au? sau au avut? "uite-le aici!" exclamă el. "Yuuuhuuu! Pac Pac Yuhuuu!" - asta se auzea numai în capul meu. "Avem una cu termometru şi una simplă la acelaşi preţ, pe care o vrei?" Pe aia simplă, zic. Alt moment de stupefacţie: "Simplă? n-o vrei pe-asta cu termometru? costă la fel" Nu, simplă. Deja omul mă credea dusă cu cabeza, dar na, clientul are prioritate..
...şi unde se adevereşte că Nils Holgersen, într-o dupăamiază însorită de august, îşi luă de la Centro Maya o busolă fără termometru.

Bun, aveam busolă, era cazul să le dau oamenilor din mine ceva de mâncare, cum le-am promis. Orden de Quesadillas Naturales de la Nativo... Man, the meal that day was heaven! după o săptâmână de grisine, stele zburătoare şi texte chinezeşti traduse greşit...

Acuma, cu busolă, primul lucru de făcut era de mers la teren şi măsurat precis. A fost o plăcere să măsor în ziua aia.. o linişte, nişte greieri, un fluture galben, nimeni în jur! Am venit apoi acasă fuga la desenat şi împărţit casa pe sectoare, asta mi-a luat cam o săptămână, fiindcă în lumina noilor chestii învăţate, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Plus că la teren am o combinaţie specială de stele zburătoare "sum-of-ten" se cheamă. Combinaţia asta cică asigură un Qi - "export quality" nu alta, însă cere casa să fie pătrată, comunicantă şi cu mijlocul liber. Asta cu mijlocul liber oricum era, dar pătrată! uh... eu vroiam cumva rotundă, ca să nu mai zic că mie de fapt îmi plac mai mult casele asimetrice decât celelalte. După câteva zile de lupte, trânte şi îmbrânciri mentale, am ajuns la concluzia interioară că dacă o fac de formă regulată şi simetrică e ok dpdv feng shui, funcţionează şchema garantat chiar dacă nu-i pătrată ca gaura banului chinezesc. Aşa că am aşezat nişte octogoane roată în aşa fel încât dacă te uiţi cu lupa pătrată vezi un pătrat iar cu lupa rotundă vezi un rotund... "Fagurele" - i-am zis.

PARTEA A CINCEA - Actele şi Solenoidul...

În timp ce o parte din mine se ocupa de feng-shui şi planure iar alta de amenajarea noului studio închiriat pentru Mom, a treia parte dădea telefoane zilnice la Manuel să vadă cum a mai înaintat treaba cu dosarul. Care dosar? Păi pentru vânzare aici tre pregătite înainte sau după, nu contează, vreo 12 hârtii de pe la tot felul de foruri competente şi încasatoare de taxe şi impozite. Manuel era "omul meu de bază" din Clanul Verilor din Tulum, care mă ajuta cu actele. După ce m-a ajutat o săptămână şi m-a întârziat o lună, a dispărut complet din viaţa mea şi din microunda telefonului aşa că m-am urcat cu calm şi scrâşnet din dinţi în maşină şi m-am apucat umblu să-mi completez singură dosarul. Mai lipseau trei hârtii. Contra unor taxe modice în total de 200 USD, a unui morman de copii şi a 3 drumuri între Playa şi Tulum, primele două au fost relativ uşor de obţinut. Ei a treia, dovada că nu ai datorii la reţeaua de apă potabilă... asta întârzie şi azi, săptămâna viitoare pe vineri o am. So, oamenii ăştia cu apa au cerut cele mai multe documente şi trebuie să meargă personal în inspecţie să vadă dacă pe un teren stufos din mijlocul pădurii, unde NU EXISTĂ REŢEA DE APĂ PUBLICĂ şu unde nu locuieşte niciun exemplar biped, omul nu şi-a tras cumva o ţeavă ilegală lungă de 3 km până la cea mai apropiată sursă. Logic, de ce să sapi un puţ de 10 m până la cea mai fresh apă din lume, când poţi să sapi din 16 mişcări simple un şanţ 2 km până la apa ţevii statului?

Şi ca nu cumva să obţin hârtiile prea repede, fen-şuiul lunii septembrie s-a găsit să-şi spună cuvântul printr-o stea foarte enervantă plasată hix la intrarea studioului meu. O plezneam cu uşa mereu când ieşeam afară. Lunea asta s-a enervat pe mine:

Trebuia să fiu în Tulum pe la 12 să iau hârtia nr. 2 - bucurie mare că scap de ea şi se mai duce o grijă din cele 3. Dimineaţa pe la 8 mă scol mustind de entuziasm să mă duc la Tulum să iau Constancia de Obra Municipal. Fusesem vineri la Desarollo Urbano, depusesem stiva de chestii, treaba era sigură, yey. Se face luni dimineaţă, îmi biau cafiaua în capul scărilor, soare, păsărele... Ce se poate întâmpla mai rău decât să mă lase baltă Manuel, care deja se întâmplase? Mă urc în navetă, tot soare, păsărele... Nu porneşte! Nu-mi venea să-mi cred ureichilor. Baterie avea. "Ar putea fi de la alternator?" îmi zic eu uitându-mă la mine cu privire de connaisseur (n-aveam la cine altcineva să mă uit, eram singură pe toată strada). Mă uit cu pupila dilatată in telefon, nu mai era nr. lui Wilbert acolo... schimbasem telefonul, ruginiseră multe numure odată cu cel vechi. Uhm... iau un taxi, hai la atelier. Mă dau jos, fuga traversez şi.. când dau colţul... atelierul nu mai era. All gone... nici măcar o piuliţă nu lucea în soare pe asfalt, era curat ca-n palmă locul. Intreb lângă, la spălătorie. băietul cu cârpa udă îmi zice că s-a mutat pe strada următoare, colţ cu 35. yey, hai acolo! Acolo.. nimic... case, maşini... un moş pârlit bine de soare ştergea de ulei o bicicletă ruginită. Îmi zice că "nooo n-are cum sa fie atelier în zonă". uhm... sun la Cavalerul Cifrelor, la Pedro, contabilul (allways de nădejde) şi zic: "sunt o fecioară la ananghie", el zice "stai aşa că rezolvăm" - îi place mult să umble prin oraş, de-abia aştepta să iasă din birou. Iau un taxi, mă duc la el. Între timp Pedro l-a găsit prin lanţul telefoanelor pe Wilbert undeva în fundul oraşului, cică are atelierul lui acuma, s-a despărţit de "Pantera"... Venim cu toţii călare pe fordul negru al lui Pedro până la mine pe strada 26. Acolo scoate Wilbert trusa roşie de fier, se bagă ca un şarpe în motor şi iese cu o piesă compacta aşa la prima vedere, ca un shaker argintiu cu altoi. E de la "marcha" zice, tre să schimbăm ori "los carbones" ori "solenoidul", tre desfăcut ca să ştim. Hmm... dau eu din cap de parcă aş fi stiut despre ce vorbeşte... păi hai să schimbăm, că tre să ajung la Tulum şi să mă şi intorc (cu foaia cea scumpă de 1600 de pesos dacă se poate). OK, ne despărţim urmând ca W să se ducă acolo la el în fundul oraşului, să desfacă pe îndelete piesa şi să mă anunţe buba şi preţul. Trec 30 de minute... eram la bancă să extrag dinero din cardul roşu, sună... întrerup cu un deget acordurile Funky Chicken (ringtonul favorit): "1300 pesos cam aşa face, fără manoperă... de nou e 5000 de pesos". Uăă zic... no asta e. Eram la locul potrivit, la bancomat. Scos el dinero, dat la Wilbert să ia carboanele şi încă nişte chestii care ruginiseră şi aşteptat... între timp mă duc acasă pe net să văd la ce zic oamenii ăştia "marcha". În spaniolă înseamnă "merge". Cum adică s-a stricat "mergele" maşinii? - asta era evident! N-am aflat din prima ce piesă este "mergele". Pi hai s-o luăm aşa algoritmic... ce parte a maşinii are solenoid? păi asta e o bobină (atâta lucru ştiam şi eu), aha, deci e treabă electrică la mijloc. După nişte Gugl Imigiz româneşti în care am recunoscut shakerul cu altoi am găsit: ELECTROMOTORUL se dusese pe puşcă.. sună W pe la 3, zice: Marcha e gata, ventilatorul al doilea nu merge, e grav pe căldura asta! Ştiam de la Edi că "nu se poate spune că merge", pe bord acul se păstra normal, doar de vro două ori urcase uşor prin Iulie dar se cuminţise singur înainte să "oprim imediat". Apoi, cu mine la volan n-a avut curajul să urce, se pare că am avut noroc. În sinea mea speram să mai am în continuare, dar Wilbert dădea îndoit din cap. Well am zis... dacă W zice şi nu dă înapoi uşor, atunci e semn că tre făcut... alţi 500 pesos, trebia schimbat "el motorcito" - aka motoraşul ventiladorului, adică luat unul nou că aici nu se găsea second.

E super tare să-i vezi pe mecanicii mayaşi în aţiune, mai ales Wilbert. Sunt mici de statură, aşadar când vine vorba de camionete (cum se numeşte aici orice de la SUV în sus), se urcă pe un scăunel sau se bagă direct în maşină, altfel nu ajung în burta motorului. Ca de exp:



Gata, am depănat ce am avut de depănat azi... toată lumea e acum "la zi" cu eventurile. Mie îmi urez noapte bună şi vouă o toamnă caldă cu oferte multe.