Adios Dominicana... ¡Hola Mexico! | De la Arawaki la Mayaşi cu Escală la Miami

Postulat: în Dominicană când plouă, apăi plouă... În ultimele zile petrecute în Cabarete tăria cerului a crăpat complet şi toată apa ne-a căzut în cap. Prima seară de ploaie necontenită a trezit la viaţă cele câteva zeci de broaşte uscate din grădina verde - mai bine zis din noul lac paradisiac al lui Tanti Ute. Dar ce-i prea mult e prea mult chiar şi pentru amfibieni: surprinşi de inundaţii au început cu mic cu mare să sară prin gratii înăuntru, în hambarul nostru. În timp ce Edi colecta broaşte aruncându-le în cap ligheanul roşu din dotare, pac, s-a luat corentul. Noroc că Tanti Ute avea sistem anti-întuneric cu baterii speciale, care ne făcea lactoacele, un bec şi internetul să funcţioneze. După ce au picat toate reţelele din zonă şi a dispărut aşadar şi internetul, ne-am tras tricourile umede peste cap, am înlăturat pavezele pentru broaşte din cadrul uşii, am închis la puerta şi ne-am culcat cu speranţa după pleoape, mai precis în ochi. După vro jumătate de oră de somn dulce, Cherchelon s-a trezit cu picioarele scăldate de roua abundentă care cădea din tavan. Ne-am apucat aşa în beznă să improvizăm o pavăză după o metodă tradiţională românească: un sac nu tocmai întreg, sfoară verde şi nişte clame de păr. După care iar ne-am culcat cu speranţa după pleoape. Dar degeaba, că speranţa nu şi-a avut rostul nici de data asta. Pavăza de deasupra patului avea o burtă negativă care se tot umplea cu apă, pe care am tot golit-o până dimineaţă, că nu puteam muta mai mult patul din dreptul spărturii - doar dacă am fi ales să dormim cu capul în dulap prin uşa închisă. Măcar nu mai aveam broaşte...

În următoarele 3 zile strada noastră s-a tranformat într-un râu fără crocodili. Cică fenomenul era normal pe acolo şi destul de frecvent. Vâslind pân la magazăn şi-napoi, vizitând plaja plină de dominicani care se relaxau de Crătchun şi bând suk la un bar de cilău – kam aşa s-au desrulat ultimele noastre zile numărate încet în Republica Dominicană...

Sfat bătrânesc: nu vă duceţi în Dominicană decât dacă aveţi bilet de la sindicat la All Inclusive - despre care am înţeles că-i chiar ALL inclusive. Dar şi aici, numai la Punta Cana au la pachet "aer de caraibe". În rest, 90% din plaje nu sunt albe, sunt bej, apa mării e tulbure de la nisipul mult prea fin, iar dominicanii sunt cam nervoşi că voi aveţi bani şi vize să călătoriţi şi ei nu. Am zis, să nu ziceţi că nu v-am zis.

Aşa să revin... În timp ce comunitatea securizată de germani plictisiţi din Republică tocmai finaliza planurile pentru un nou model de Arcă (etanş, cu paznic la intrare) noi ne împachetam cu nămol hainele umede şi le îndesam entuziaşti în valizele pentru Mexic, căci pe doojnoo aveam să zburăm spre noul hot-spot turistic din Caraibe: Riviera Maya.

Fain zbor! Am trecut peste Turks and Caicos, care se vedeau ca-n plamă, păcat numai că era cam pe la apus şi pozele nu redau culorile lor reale în toată splendoarea...

Ultimele poze din Dominicană şi pân s-ajungem în Mexic:



Fiindcă am zburat cu escală la Miami, a trebuit să trecem prin vreo 4 controale vamale, dintre care 2 americane - genul la care ţi se scanează retina, să se convingă că măslinele de sub frunte sunt chiar ochii tăi, că n-ai împrumutat adică ochii bunicului să treci graniţa. Toate au mers ca unse, inclusiv fundul de ochi care a ieşit pe plus. American Airlines şi Miamai Airport rulez. Ei, deja aici se schimbă firul epic!

Măi frate orăşeul ăsta de dedesubtul Cancunului unde suntem acuma, Playa del Carmen adică, e tot ce-şi poate dori un om civilizat în vremurile tulburi de azi. Zău dacă nu... Dintr-un sat de pescari de 15ooo de inhabibanţi, în numai 15 ani a ieşit un orăşel cu de toate, dezvoltat ca o plăcintă bună, pe orizontală, cu 2ooooo de locuitori oficial şi 5ooooo neoficial. Am închiriat de pe net la o familie "cu pretenţii", ea e doctoriţă, el e arhitect şi amândoi au fost printre pionerii acestui loc, el făcând parte din echipa care a dezvoltat planul urbanistic pe aici. Când au venit ei, din locul de unde au acum casa până la plaja cea albă-turcoaz exista doar un drum de nisip bătucit prin junglă, în rest nimic, în afară de un câine care lătra. Acuma casa lor se află în mijlocul centrului, super bine poziţionată, în sensul că nu au parte de bumbăceala cluburilor de noapte şi totuşi stau în buric. Au 4 copii veseli, pe o scală de la 12 pân’ la 25 de ani. Primul, Paul - un tip tare activ (fără să bea zilnic Danone), care studează de zor comerţ extereor la Monterey şi care e acuma în vacanţa de earnă. Spre norocul nostru el vorgheşte engleză că iubita lui e British, fact ce ne ajtută tare mult să ne înţelegem om cu persoană. Mai au aşa: un câine mic (Sili), un câine mare şi calm (Oase), o pisică cam subţire, un hamster care locuieşte în vitrina cu diplome şi pahare, o ţestoasă care rămâne mai mereu fără apă şi o gâscă care umblă liber prin curte şi bea apă din piscină.

Norma, shefa casei, e o femeie de mega vorbăreaţă şi Paul senior e la fel, numai că e bărbat. Oam’nii ăştia par a fi un exemplu stas de familie fericită, n-am mai văzut până acuma...

Au un trai liniştit, o duc într-o bunăstare fără lux, vorbesc mult (am mai zis?) şi zâmbesc tot timpul. Din povestirile lor se pare că în Mexic sunt foarte respectate studiile superioare, cultura şi educaţia. N-am crezut că mai exită ţări pe scoarţa pământului unde valorile intelectuale să fie de-adevăratelea preţuite, zău. Incredibil dar adevărat, aici în Mexic pare că există încă normalitate în trai şi gândire. Nu tre să ai MBA ca să-ţi dai seama de asta. Mergi pur şi simplu pe stradă şi te simţi om, te simţi acceptat şi împăcat. Aici traficul, comercianţii sau aglomeraţia de pe plajă nu te apasă. Nimeni nu se grăbeşte prea tare. Mâncarea ARE gust! Aseară tocmai am băut nişte lapte care avea gustul ca ăla din sticla de sticlă cu gâtul lat... Te duci la o Tacorie să mânânci ceva, te pui la masă şi în 15 minute te transformi într-un om sătul şi perfect mulţumit de viaţă. Din cea mai mică porţie... By the way... Am aterizat pe 29 în Cancun târziu, pe la 10 seara. Până am ajuns acasă la Norma, până am mai schimbat o opinie-doo-trei-şase (ăştia vorbesc nu glumă) s-a făcut 1 noaptea, oră la care, ca la orice altă oră, lui Edi îi este foame. Am mers până la colţ să vedem cum e la o Tacorie. Ne punem la masă, ne serveşte un mexican ghiduş şi doar ce auzim din spatele nostru de la TV: „Transilvania... El Pays de Dracula...” Uat’dă’....! am zis... What are the odds?! am adăugat... şi am continuat să înfulecăm mult mai interesaţi de ce era pe masă... quessadillas, queso fundido, bere Sol, etc. Printre gogâlţuri am remarcat amuzaţi că vizavi era un biznis care se chema „Hospital de Celulares”, asta mă face să mă gândesc în contrasens cum ar fi ca pe toate spitalele să scrie „atelier de reparaţii umane”...

A doua zi ne-am plimbat prin citadelă să amuşinăm locul şi să cumpărăm una-alta. Preţurile la supermarket sunt cam ca pe la noi, unele puţin mai mici, însă mâncarea nu se compară la gust... simţi cum ţi se face masaj la papilă, nu alta! Plaja... albă, nisip fin de vis, aglomeraţie mare, ca de ante-revelion. Apa... de un turcoaz de te zgârie pe retină... La ceas de seară am stat de vorbă cu Norma pană am făcut scurtă la mâini de atâta spaniolă, după care am pornit s-o căutăm pe Diana, o româncă peste care am dat pe net şi care locuieşte aici în Playa de 7 ani. Ea ne-a dat întâlnire la Coco Maya, un bar cică de pe strada 12, unde era cu un prieten american. Când ajungem în zonă... măi frate! O agitaţie mai ceva ca-n Amsterdam. Cluburi peste cluburi, DJ peste DJ şi tineret peste tineret peste tineret. Bineînţeles că la Coco Maya, care şade nu departe de faimosul Coco Bongo, era beach party, întunericeală multă şi vreo 20 de boxe care bobinau afară toţi decibelii şi săltau împreună cu toată suflarea pe nisip... na cum să dai de Diana? N-ai cum... Ne-am întors cu faţa în spate şi am plecat cum am venit, pe jos, lâsând întâlnirea asta până după Anul Nou fericit.

Revelionul... unul dintre cele mai faine revelioane din viaţa mea, l-am pus pe listă. Aveam opţiunea de a pendula cu Diana prin varii cluburi ticsite cu americani scăpaţi de la hotel, dar mai aveam şi o vârstă. Am decis să stăm cu familia fericită de mexicani la noi (adecă la ei) acasă. Bun gând am avut. Am râs, am mâncat şi am făcut activităţi până dimineaţă când ne-am suit toţi în van ş-am mers pe plajă să vedem răsăritul de an nou, care vine dinspre Cozumel. Mexicanii pur-sangre au nişte obiceiuri tare cool la 12 noaptea şi anume: înainte, pe 31 se face un fel de păpuşă din cârpe, se îmbracă cu haine vechi din familie şi se scrie pe ea 2009. După care, cine se pricepe, se apucă si găteşte masa de anul nou. Buun... Până la 12 noaptea gătim, fumăm, glumim, povestim şi... fix când sare limba în anul următor tre să fii pe fază, că în primul minut de an nou cutuma zice că tre să faci o serie de acţiuni după cum urmează:

• Să mânânci 12 boabe de strugure – ele reprezintă câte o dorinţă care vrei să se împlinească, pentru fiecare lună a anului ce vine
  
• Să iei nişte pesos dintr-o farfurie aşezată în curte şi să-i arunci în casă – pentru bani în casă
• Să iei un pahar cu apă din casă şi să-l arunci în curte (nu tot paharul, numai apa) – reprezintă greşelile tale de peste an
• Să iei o mătură şi să dai de 2 ori prin casă – pentru curăţenie în noul an
• Să iei o geantă/rucsac şi să dai o fugă cu el până la poartă şi înapoi – dacă vrei să călătoreşti mult şi bine în anul care vine
• Să aprinzi o lumânare ca să ai pace sufletească peste an

...pentru toate acestea ai numai 60 de secunde!
Apoooi... Toată lumea merge în stradă cu păpuşa de care vorbeam, cu „Anul Trecut”. Acolo i se dă foc. Dacă arde repede e de bine, înseamnă ca toate necazurile trecute s-au dus pe puşcă. A noastră a ars instant, ofcourse. Am dedus că necazurile trecute s-au făcut scrum, urmează la rând necazurile viitoare.

După ce am făcut curăţenie pe stradă şi am spălat cenuşa, am urat una-alta unor tineri britanici cu rucsaci care treceau şi se uitau la noi ca la cămile... am mers să mâncăm.

Înainte de marea masă, fiecare ne-am ridicat, am hârjâit scaunul de podea şi am spus pe rând câte ceva din inimă. Am dorit întregii lumi „World Peace” la lumina lumânărilor, după care, în sunetul artificiilor de la primărie ne-am îmbrăţişat cu sufletul deschis om cu persoană, câine, gâscă, hamster sau pisică... A fost... de nepovestit. După care iar ne-am veselit.

O să încerc să redau o poveste, o amintire de-a „tartorului” casei, Paul senior... care vine din nordul mexicului, dintr-o familie mai săracă aşa, agricultori în istoria lor. Ne-a povestit râzând de un bunic de-al lui care n-a făcut nici măcar un singur duş toată viaţa. Din negurile timpului, toţi nepoţii, toate rudele au încercat să-l convingă să se spele, dar fără succes... Bunicul ăsta, în drumul zilnic spre tarlaua lui traversa un mic canal de irigaţii trecând peste o podişcă improvizată dintr-un tub. Într-o zi podişca s-a rupt şi el a căzut în apă – sigur că n-a păţit nimic, apa fiind de jumătate de metru. Spre bucuria rudelor, aceasta a fost prima baie completă din viaţa lui, ne-a relatat Senor Paul, cu lacrimi in ochi de la atata ras. Trei zile mai târziu a murit (aici Paul râdea de să se prăpădească). După înmormântare, o rubedenie aşezată pe o buturugă plângea de-i sărea cămeşa pe ea şi zicea: „Bunicule, noi am vrut doar să faci o baie, nu să mori!”

...şi unde se adevereşte că spălatul poate fi dangeros de-a dreptul dacă are loc odată la 70 de ani!

Primul album de Mexic:



De când suntem aici, de vreo 3 zile adică, n-am fost decât odată aşa mai organizat la plajă. Dar când am fost şi am stat eu aşa cu burta-n sus vreun ceas pe nisip, am simţit aşa o bucurie de mare în chept... nu po să povestesc. E ca şi cum aici, în partea asta de lume, mulţumirea vine de undeva din subsol, nu prea ştiu cum să descriu să vadă şi ascultătorii... În diverse locuri de pe pământ, când vine vorba de vaibul locuilui, adică de bucurie, frustrare, bunăstare, nervare etc., simţi parcă "în aer" sentimentele astea... Ei bine, aici în Qunitana Roo e diferit. Senimentul bun parcă vine de dedesubt, e ca şi cum ar avea rădăcini, nu e generat spontan sau temporar sau cumva să aibă momente de exaltare, ci e ca şi cum ar exista un fel de „zăcăminte de pace sufletească” în nisip. Nu departe de Cancun, la vreo 150km în larg, a căzut meteoritul care a dus la extincţia dinozaurilor şi la crăparea plăcilor tectonice... Nu că ar avea vreo legătură :)

În concluzie o să mai rămânem o vreme pe aici, cel puţin 1 lună, să luăm o gură plină de civilizaţie normală cu gust maya.

Feliz Año Nuevo para Todos!