Large Hadron Collider Story - Sfârşitul Lumii începe în Pepiniera Elveţiană de Găuri Negre?

Întrebare keie pe un sait cu acelaşi nume keie:
HAS THE LARGE HADRON COLLIDER DESTROYED THE WORLD YET?

Zilele astea a trebuit să-mi îmbrac şalopeta de connaisseur şi să mă dau mare să-i explic unui prieten ca şi când aş şti exact care-i treaba cu experimentul de la Geneva. Fiindcă am rămas cu şalopeta pe mine, mi-am zis să şcriu şi-n blog, să vază lumea că nimeni nu ştie nimic sigur.

Iacătă ş-un hilm lămuritor de pe IuTiub (en Inglés):

Sooo... cu ceva timp în urmă, nişte oameni au construit la 100 m sub pământ o ţavă lungă, în care au făcut nişte experimente periculoase, sperând să descopere The Particle of God - nume destul de prost ales, ne la obiect dacă ar fi să mă intrebe cineva pe mine dar nu mă intreabă. Acum închipuie-ţi un şvaiţer tubular lung de 29 de km, plin de găurele negre care cresc pe zi ce trece (spun panicarzii) – acesta este „The Large Hadron Collider”, adică acceleratorul de particule de lângă Geneva. Povestea-i cam aşa: (dacă nu zic bine te rog să mă contrazici, eu sunt om de neştiinţă nu cercetător în halat) Prin anul lui băţ-6’ntors-6’ntors-scăunel (1994) cercetătorii de la CERN, adecă Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (mă dor tastele de la scris titlul ăsta cât un şerpe), s-au simţit cam înghesuiţi în laboratoarele lor vechi. Şi din cauză că în înghesuiala cu pricina s-au vărsat multe cafele, le-a venit ideea să construiască un tunel de 29 km, ca să poată organiza curse de protoni. S-au dus la fabrică, au cumpărat tablă galvanizată, 5000 de magneţi superconductori şi o maşină de espresso (să-şi facă cafea). Ideea de bază a fost să fugărească un pâlc de protoni prin tunel cu o viteză egală cu 99,9999991 din viteza luminii. Le-a ieşit fenta! Datorită acestei viteze, clar mai mare ca la dacie, s-a produs şi puţină căldură – cam de 100.000 ori mai mare ca în centrul Soarelui. După ce şi-au făcut ei multă omletă direct pe pereţii tunelului, ca să scape de inconvenientul temperaturii, au răcit instalaţia la – 271,25 C. ...după care s-au îmbrâncit care să pună limba pe tunel să verficie dacă e suficient de rece. Era rece! Deci aveau una bucată ţavă lungă de 29 km în formă de buclă şi 5000 de magneti superconductori (pentru că erau răciţi la -271,25 C). Dintr-o banală butelie de hidrogen comprimat au fost aleşi pe sprânceană câţva atomi de hidrogen. Aceştia au pus tremurânzi mâna pe clanţă şi au intrat în camera-sursă. Aici, nişte particule de europarlamentari le-au ciordit repede electronii. Fără electronii cu pricina, atomii de hidrogen s-au transformat în nuclei de hidrogen încărcaţi pozitiv, putând fi astfel acceleraţi la maximum de un câmp magnetic. Zis şi făcut. Protonii au fugit tot mai repede şi mai repede prin ţeava de la Geneva până la un moment dat când cercetătorii au schimbat brusc marcajele rutiere astfel încât protonii s-au pleznit unii de alţii ca proştii – lucru imposibil în condiţii normale de trafic, deoarece protonii, fiind toţi pozitivi, nu se suferă deloc între ei şi nu s-ar aprocia neam! Ce urmăreau cercetătorii în toată povestea asta? Sperau să vază Bossonul lui Higgs. Ce este acesta ar să mă întrebaţi acum nerăbdători. Este o partiqulă mică, mică, mică de tot care dă masă tuturor celorlalte particule. Le face să tragă la cântar. Şi cică ar hi văzut-o... „Asta tre să hie particula lui Dumnezeu!” ar hi zis ei bucuroşi... şi au băut o cinzeacă. Mai târziu şi-au dat seama că văzuseră greşit şi au dezminţit.

De fapt nu ştie nimeni exact dacă oamenii de ştiinţă l-au întâlnit pe Bosonul lui Higgs, cel mai probabil că nu. Gurile rele spun însă că în cadrul acestui experiment s-au născut nişte guri rele negre şi mici. Microscopic de mici. Care însă înghit materie cu gogâlţuri şi cresc tot mai mari, urmând ca până în 2012 să înfulece tot pământul. Alţii spun că nu va fi cazul.

Multă sănătate!