Teleleu în Texas: Ger, Vaci, Indieni şi Infrasctructură

Am lipsit o vreme bine de tot din peisaj, că am fost ocupaţi cu răbdarea pe care trebuie s-o avem aici pentru a suporta mai rapid tămbălăul actelor pentru firma care trebuie făcută ca să putem cumpăra un petic de junglă care trebuie cumpărat ca să luăm rezidenţă... dar asta e o postare în sine, care nu e asta de acuma.

Înainte să-i dăm noi bice cu treaba asta cu hirma, neştiindă că facerea ei la notar avea să dureze mai bine de 1 lună, aveam plănuită în februarie o excursie la imperialişti în Texas, pe care am şi efectuat-o...

A fot odată ca niciodată... a fost vorba de vizitarea unei prietene din timpuri imemoriale care s-a acuplat la un moment dat cu un june texan cu ranch, treaba fiind pe picior de căsătorie. Ne-au zis să nu-i dăm pe blog, aşa că voi numi în continuare subiecţii Geiar şi Siuelăn. Au găsit blogul nostru în e-mail şi ne-au localizat aproape, la un zbor direct distanţă, aşa că ne-au invitat pe la ei să ne bucurăm de primăvară, de natură, să călărim sau să contemplăm vaca, după caz.

Aşa ar fi fost să fie, dacă vremea era normală la cap (în perioada asta trebia să fie cam de 10-15°). Când am luat biletele de aveon nici prin cap nu ne-a trecut că avea să ningă ca la balamuc în Texas, 3 zile contemporane cu plecarea noastră. Dar aveam totul deja stabilit, aşa că hai să mergem şi-n Texas, na poate călărim ceva, poate luăm ş-un laptop mai ieften pentru o amică de aici din mexic şi poate ne alegem şi c-un pix. De fapt vremea se dusese pe puşcă cu mult timp înainte de excursie dar noi am acţionat impulsiv sub influenţa aromei de prună, de aventură... Înainte să ningă a plouat non stop o lună întreagă. Când am descins noi acolo texanii deja se uniseră pe judeţe şi începuseră să stivuiască lemne federale pentru Arcă.

Dar s-o luăm pâş-pâş de la început: la un moment dat în Mexic se făcu joi, aşa că ne-am urcat în al cincilea taxi (care ne-a dat un preţ mai omenesc) şi am ţâşnit în trombă mică spre aeroport. Odată ajunşi acolo aflăm că avionul cu care trebuia să zburăm în Dallas încă nu plecase din Dallas... La destinaţie ningea de rupea – pentru prima oară în 30 de ani. Am calculat repede cam cât i-ar lua aveonului să vină de acolo să ne ia de aici: carevasăzică aveam de aşteptat cel puţin trei ore. Hm... Edi egal foame, ce să facem? Ne-am uitat la preţurile din aeroport, scump de parcă era cină de binefacere. Hai să ne plimbăm flămânzi în jurul aeroportului, e mai cald decât înăuntru şi mai verde. Hai! Am mers noi ce am mers, până ce un nor negru şi fioros din nord a început să astupe bolta. Am grăbit pasul dar degeaba că norul s-a răzgândit şi s-a întors. N-avea treabă cu noi, se ducea în Dallas. Bun! hai să mergem mai departe să mai vedem o barieră ceva, să mai citim un indicator.. Foamea creştea, oraşul era cam departe, norul ăla se mişca cam ciudat... Deodată am văzut o femeie cu ecuson, care precis venea de undeva şi se ducea în altă parte. Avea o sticlă de suc în mână. FOOOOD! Am strigat noi pe dinăuntru şi ne-am repezit spre ea să aflăm ce cum de unde... Am aflat că există un fel de cantină a angajaţilor undeva pe lângă terminalul 2, unde mâncarea e super ieftină, cu 3 dolari se satură 2 inşi ca noi, poate chiar 3. yey! Am tăiat-o entuziaşti prin parcări, prin accese, tot felul de bumpuri şi am ajuns. Am pătruns prin uşa de sticlă fumurie... În toată cantina erau numai mexicani care mai de care în uniformă şi cu ecusoane. Pentru câteva secunde, ne-am simţit ca-n filmele western. Înaintând printre mese, vedeam cum toţi se opresc din mestecat şi întorc încet capetele spre noi... probabil se întrebau “de unde au mai apărut şi hipioţii ăştia?” După ce am fost atent studiaţi, după ce am schimbat buenas tardes cu toată lumea şi după ce am rupt-o un pic în spaniolă cu bucătăreasa, am simţit clar că am trecut “inspecţia”... Meniul zilei: orez, fasole şi supă de spanac. Mai mexican de atât nici că se putea. La început am avut serioase îndoieli în ceea ce priveşte gustul fierturilor din display, dar după primul gogâlţ ne-am dat seama că savoarea mexicană bate filmul în orice context. Aprovecho! ne-am zis, ş-am trimis pe şoseaua gâtului tot orezul cu frijol din tavă. Întorşi cu burta plină în aeroport, am aflat că avionul tocmai plecase din Dallas spre noi şi avea să vină să ne ia în sens invers peste vreo 2 ceasuri abia. Uă... Am avut timp să testăm toate parfumurile din duty-free şi să citim toate felicitările de la suveniruri. Unele erau chiar cool: “THE WEATHER IS HERE, WISH YOU WERE BEAUTIFUL” sau “THE LOWER THE LATTITUDE, THE BETTER THE ATTITUDE”. Chiar când studiam în amănunt mărcile de ceasuri dintr-o caşcarabetă de sticlă securizată, a strigat de îmbarcare. De ce i-o fi zicând îmbarcare, că doar zburăm. Aveam locuri la tribordul avionului, spre pupa. A fost cel mai urât zbor ever. Vremea era imposibilă, 3 ore de turbulenţe, plus că filmul l-am mai văzut. La aterizare mă rugam să aibă cauciucuri bune, că toată pista era acoperită cu zăpadă.

Am ajuns pe la 12 noaptea, turbulaţi bine şi îmbrăcaţi cu haine de cancun puse în straturi. Am găsit hirma de rental cu care tocmisem, ne-am suit într-un Chevy Aveo cu cauciucuri de vară şi cu harta parţial greştită-n braţe am pornit să traversăm Dallasul ca să ieşim pe partea cealaltă spre ferma cu pricina. GPS n-am închiriat şi bine am făcut, că numurele de străzi de pe toate hărţile pe care le aveam şi de pe Google Earth nu corespundeau 100% cu ce era live. Ningea ca-n retezat... dar românul e ca purecul: se bagă peste tot. După 1 oră ne-am trezit pe partea celalaltă a Dallasului pe drumul pe care ne interesa. Trei chestii erau “la locul lor” la ora aia: în Chevy era cald, non-stopurile erau nonstopuri şi nu era polei. La cât e de mare oraşul ăsta, nu erau decât 2 sau 3 maşini în afară noastră la unu noaptea, sau cel puţin atâtea am reuşit noi să distingem de ninsoare. Dacă zice la TV că-i prăpăd, atunci ăştia stau toţi pe canapele, mănâncă microunde, se uită la dezastre ruitere şi se felicită pentru alegerea făcută... Pe de altă parte, la cât de rar ninge în Texas, e de înţeles.

Cu speranţa într-un radiator mare şi-ntr-un pat cu plapună de lână, am sunat la ranch. Geiar ne-a zis că zăpada-i de-un picior, că la TV a zis că pe drum e patinoar şi că nu putem ajunge noaptea acolo. Am încercat timid să-l convingem că entuziasmul nostru pe şosea nu poate fi stăvilit cu una cu două, că pentru naveta noastră TELELEU cea greu încercată un picior de nămete egal cu zero, dar n-a ţinut, aşa că am început să ne uităm după moteluri. Am găsit unul mai cocheţel aşa, se chema “Ankur Inn”, la Edd’s Road Exit. Faceţi voi legătura că mie mi-e ruşine… Toate motelurie pe aici sunt afaceri ale indienilor din India. Foarte înţelenită engelza lor... noroc că zâmbesc foarte mult la client. După ce am sunat la clopoţel şi l-am trezit, indianul de la Ankur Inn a apărut la ghişeu într-un tricou lung şi atât. În spatele lui se vedea un pat mic şi un radiator gigant. Iată discuţia noastră de la 2 noaptea:

- Hello! Do you have a room available? zicem noi, să părem interesaţi de afacerea lui
- Yess! zice el confirmând şi cu capul
- How much per night?
- Tu person’? forti
- Can we see it?
- No
- But we'd like to see it before
- No. no posible. you take it?
- Why not possible? too cold for you to get out and show us the room?
- Yess. Take it? It's a regular room
- Do you have internet?
- Yess, free
- Ok, we take it…

Am mers "pe încredere", locaşul părea pus la punct pe dinafară aşa că am presupus că şi înauntru era îngrijit. Aşa a şi fost. Surprinzător de îngrijit şi cu toate la îndemână. Am dat drumul pe supercald la aeroterma de doi metri de jos de sub geam şi sperând în ascuns că la întoarcere nu vom găsi camera înegrită, am plecat după ceva merinde la un nonstop pe care-l văzusem nu departe, sub un pod. De fapt era o benzinărie. Am luat nişte supă de microunde, ceva iaurt şi o prăjiturică. Imediat ce s-a făcut atmosferă tropicală în cameră, cu supa caldă-n burtă am adormit mulţumiţi într-un pat cvadruplu... în timp ce suflanta de aer cald azmuţită spre noi astupa orice zgomot exterior. Ne-am trezit târziu spre prânz, cu ochii perfect uscaţi şi cu tenul crăpat. Dar eram încălziţi şi odihniţi. Nu mai ningea. Pe locul de parcare pentru handicapaţi era un om de zăpadă căruia i se scurta încet o mână de la soarele care lumina amorţit. Aşadar lumea era încă la locul ei... Băut imediat cafea, sunat la ranch, urcat în navetă şi pornit într-acolo… ţinta noastră pe scoarţa pământului era Mabank, lângă Gun Barrel City - un fel de Corlate asfaltat. Faţă de Dallas noaptea pe ninsoare, drumul drept de zi a fost flower at the ear. Am ajuns din două mişcări. Mai greu a fost cu parcarea… Pe cei 100 m dintre poarta ranchului şi casă se întindea un lac. În mijlocul lacului, două maşini bengoase sugerau că fundul lui era totuşi aproape. Un grup de vaci negre înfipte într-o insulă de zăpadă discutau pe margine ...despre vreme desigur: “auzi tu dragă? dacă se umple ranchul de apă, noi o să ne numim vaci de mare?” În zare se vedeau şi doi cai (de mare) care stăteau cam ficşi aşa... Cei doi câini de mare se agitau liniştiţi pe o platformă uscată. Am făcut tiiit-tiiit şi după 2 minute îl vedem pe JR cum venea agitând energic în aer două perechi de cizme de cauciuc. Ne-am prins: nu le mai dă voie cu puşti în Texas şi iese să ne bată cu cizmele. Ne-am scos şi noi pantofii să fim pregătiţi în caz de ceva... Dar "ză rabăr butz" erau cu 6 numere mai mari, aşa că am pus pantofii la loc în picioare şi le-am tras peste ei, după care am dat “howdy” cu omul, am împărţit vâslele ş-am fleşcăit toţi înspre casă. Ne-am introdus timid în hol, minunându-ne de costumele de cowboy din cuiul omului care arătau fix ca-n filme. Afară era cald faţă de cum era înăuntru… Am pătruns mai departe în living. Haa! Un radiator mediu transforma îmbrânceala electronilor din fire în căldură... SiuElăn a sărit de pe ursul turtit în faţa şemineului şi ne-a îmbrăţişat de parcă venisem cu premii. Ne-a condus pe un hol care scârţâia, ne-a arătat frigiderul cu pat pentru oaspeţi şi ne-a zis: aici ar fi trebuit să dormiţi voi... Am rotit rapid okiul inginerului prin frigider: cu un singur rând de geamuri, cu vântul canadian şoptindu-ne la ureche... Orice radiator puneai acolo, tot trebuia să dormi cu ceva fular în cap. Patul arăta îmbietor ce-i drept, dar se vedea clar ca ţuica că-n Texas nu prea s-a auzit de iarnă. Oare cât de rece se simţea "colacul" noaptea? Chiar trebuia să dormim acolo? Să ne căţărăm pe spatele bocnă a cailor ficşi din zare? Nohooo way man! Pe aşa o vreme planul nostru comun de călărit iepe prin noroi se dusese pe puşcă....doar dacă nu vroiam să paralizăm în formă de statuie ecvestră.

Am răpit-o pe Sue Ellen la o pizza in town, să ne povestim vieţile. Am greşit cănd am cerut două pizze mici. Una singură era cât masa. Dacă luam una mare cred că o aduceau doi ospătari, rulată ca pe mochetă. I-am zis ferm că nu vom rămâne la fermă. Frigul era fig, caii erau înţepeniţi, noroiul urmărea întenţionat toţi pantofii curaţi, vacile erau negre, ţuică de prună n-aveau... Pizza deschide sufletul omului. I-am făcut capul calendar cu viaţa noastră din Mexic. Noi vrem căldură. Am zis că mai bine dormim la un motel în zonă şi ne vizităm cu ranchul în fiecare zi. SiuElăn fost de acord, chiar şi ea ar fi plecat de acolo dacă i-ar fi permis eticheta.

Odată ajunşi cu dinţii clănţănind înapoi la ranch, am ridicat problema în aşa fel încât JR n-a mai putut s-o culce la pământ şi a zis: ok, dacă nu e rost de dormit la el nu e, ce să-i faci... poate la vară, cand se face mai cald. Am mâncat cu toţii două portocale imaginare şi-o supă şi iată că s-a făcut seară. Am lăsat gumarii la poartă şi am plecat cu Bobby să căutăm prin împrejurimi un motel bun cum a fost al indianului. Dintr-un motiv care mă depăşea, erau toate pline ochi. Oare toţi JR-ii din zonă să se fi dus să doarmă la moteluri că li se spărseseră pernele de la ger? M-am uitat la data zborului şi mi-am dat brusc seama: era din cauza lui 14 Făurar - ziua Sfântului cu inimile de pluş. Tot texanul fermier şi-a adus fermiera în sejur la Dallas să-i cumpere ursuleţ roz cu cizme de cowboy şi s-o ducă la marele ecran. Ca un făcut, am ajuns tot la Ankur Inn. De data asta era tat-su indianului la ghişeu. În afară că nu vorbea prea bine engleză, nici nu auzea cine ştie ce… Cred că de-aia încă aveau camere libere. Noroc că noi ştiam deja care-i joaca şi i-am spus ce trebuie să facă. Am rămas la motelul ăsta până la zborul nostru de întors. În răstimp am verificat periodic nivelul mării ranchului şi am făcut cel mai extraordinar lucru care se poate face în Dallas: shopping. Atât. N-ai ce face mai mult în oraşul ăsta, zău.. poate doar să mergi la Zoo sau la vreun muzeu al holocaustului. Ne-a dat o clipă prin cap să luăm maşina şi să facem un road-trip prin America să vedem şi noi un canion ceva, dar ne-a trecut brusc: pe o rază de 1500 km plaţi în jurul Dallasului sunt numai ferme, autostrăzi cu 6 benzi şi biserici de toate felurile, eventual ceva deşert mai departe la vest. Plus că vântul bătea în sens invers... Ce să vizitezi la -6°? Până la Aspen era ceva de mers. Başca că la un moment dat vântul s-a pornit aşa de puternic încât în 2 zile de bătaie continuă s-a uscat toată zăpada de pe şosele de parcă nici n-ar fi fost. Vara cic-ar hi frumos şi foarte verde pe acolo, aşa se vedea în poze dacă ştergeai promoroaca de pe ele.

În concluzie cât am stat în Texas am făcut toate chestiile americane posibile:

• am vizitat un ranch
• am fost la mall
• am condus un chevrolet
• am cumpărat electronică, ginger ale & stuff parţial folositor
• am mâncat de la microunde
• am făcut popcorn
• ne-am uitat la TV
• am dormit la motel
• am vorbit cu prune-n gură
• am urmărit vremea pe net
• am folosit aer condiţionat la maxim tot timpul (cu diferenţa că pe invers)
  

Am remarcat cum pe zi ce trecea ne scădea cu câte o gradaţie IQ-ul. Am plecat la timp (sper!). În nordul americii parcă lumea e mai vie aşa, din ce-am fost eu New Yorkul e fain, Manhattanul e magic, Portlandul iară merită, Philadelphia, Niagara… dar aici în Dallas… uă... Poate în Huston să fie diferit, ce să zic, nu ştiu şi nici nu-mi dă ghes să cercetez. Cert e că pentru pensonarii bibelofili, ritmul vieţii în Texas e ideal.

Uite aici dalasu (nu merită să daţi clic, zău, abia am putut să pozez şi eu, mi-a fost tot timpul teamă să nu plictisesc lentila aparatului):



Acuma bine că am ajuns înapoi în Playa. Soare, rochiţică, jlăpşori, verde, fluturi, veselie… Ceea ce vă doresc şi vouă! Ideea e că... ce bine e înapoi... acasă!

Toarnă şi restul »

De ce îmi place Mexicul

dooşpatru ianuare doomiizece... 26 de zile de când suntem în Mexic... Concluzea mea e clară: am de gând să obţin rezidenţa, oricât de greu ar fi să străbat hăţişurile legislaţiei în vigoare. Pe Cherchelon nici n-a fost nevoie să-l întreb, se vedea pe el răspunsul. Stătea răspunsul pe el uite-aşa şi cânta la chitară... A fost uimitor cum, de când am aterizat, fără măcar să vorbim coerent limba, amândoi ne-am simţit exact ca acasă... numai că mult mai bine :)-

Eu când am multe de spus dar n-am răbdare să scriu o carte de Calistrat Hogaş, fac liste. Iată lista care m-a adus în pragul concluziei:

Por que me gusta Mexico...

• mă simt bine printre mexicani, că deşi au mândrie naţională, nu sunt xenofobi, adecă poţi fi "adoptat"şi trăi cot la cot cu ei în pueblo dacă vrei, e chiar fun
• pe ei criza mondială de şale pare să nu-i afecteze la psihic aşa tare ca pe alţii, în sensul că se întind cât li-i plapuma. Adică dacă-i vorba de bunăstare, atunci îşi cumpără ecrane plate şi ceasuri cu fosfor. Dacă nu, îşi cumpără ecrane denivelate şi ceasuri de lemn. Cumva ei reuşesc să se bucure de 10 pesos la fel de mult ca şi de 100 de pessos.
• nu există dress code ca în alte părţi din "Lumea Nouă", cel puţin nu aici pe Riviera Maya. Por ejemplo în restul lumii latino-americane un nene nu e considerat “om serios” dacă nu poartă pantaloni lungi, iar o femeie e catalogată drept "prea explicită" dacă poartă mini sau pantaloni scurţi. Se pare că în America Latină, catolicizată cu forţa, societatea a ajuns să fie mai catolică decât Papa. Însă în Quintana Roo, probabil din cauză că e recent populată, treburile stau altfel. Nu există reguli nescrise în ceea ce priveşte haina de pe om. Ideea e să te îmbraci cu ceva.
• magazinele sunt deschise până târziu, unele pentru totdeauna. Toţi îţi zâmbesc, indiferent dacă cumperi sau nu. Ce-mi place cel mai mult e că aici în Playa del Carmen vânzătorii nu se năpustesc asupra ta cu “ce doriţi”. Te lasă să te uiţi în linişte, iar dacă nu cumperi nimic îţi urează la plecare “suerte”. În alte părţi ale globului (de exp. în Turcia, Egipt, Dominicană, chiar şi în Tahiti ca să nu mai zic de unele Pieţe de la noi din sat) măi frate... ai senzaţia că vânzătorii te amuşinează de la kilometri, că încă de cand ai încuiat uşa de la apartament cineva în spatele unei tarabe stă şi te simte... mirosul tău e ca o substanţă halucinogenă pentru traderi, făcându-i să intre într-un fel de delir comercial în care salivează la imaginea portofelului tău gras, vizualizându-te căzut în capcana dorinţei şi vrăjit de taraba cu marfă... iar atunci... în momentul culminant... pac! scot din mânecă asul care lipsea pentru a te determina să cumperi: sfatul lor pertinent. Odată ajuns pe terenul lor, al experţilor în batiste şi ciorapi de damă şi al brokerilor de obiecte artizanale, îi simţi privindu-te intens de după umeraşe, iar dacă doamne fereşte îţi fug ochii după o muscă care zboară în dreptul vreunui stand, ha! pândacul îţi sare în faţă şi-ţi pune jaloane către marfa lui, apoi în nanosecunda urmăroare te întreabă ce anume cauţi sau cu ce te poate ajuta... (îmi vine să le răspund că doresc un masaj sau să mă ajute să fac câţiva paşi) Ferească sfântul să pleci exact cum ai venit (perfect stresat şi cu acceaşi sumă de bani la tine) că gata, s-a zis cu prietenia: ai scăzut mult în ochii lui... are senzaţia negru pe alb că i-ai furat calul. Te priveşte din umbra maieurilor cum te abaţi să te uiţi la marfa vecinului. Eşti cel mai mare trădător... Ei bine, aici în partea asta de lume, slavă cerului +++ (trei cruci) am scăpat de stresul ăsta. Mă pot plimba "de voie" pe stradă, rotindu-mi ochii la liber spre exact unde vreau să mă uit, fie marfă, fie vietate umană
• îmi place să mă dau cu taxiul şi cu micobuzul, că sunt ieftine, curate, nu tre să mă gândesc la nimic înăuntru şi aşa pot să mă uit la oameni şi locuri
• la maşini nu există ITP şi nici asigurarea nu e obligatorie (da-i bine s-o ai)
• benzina e foarte ieftină: 9 pessos/l (aprox. 0.75 USD) şi asfaltul e destul
• nu vezi beţivi pe stradă sau scuipători profesionişti de seminţe, ai zice că toată lumea are treabă. Numai springbreakerii "de viitor” o mai iau pe ulei şi urlă aleator în zona de cluburi
• îmi place că te împiedici de mulţi copii pe stradă, la magazin, la plajă, în bus, care de care mai şui şi mai amuzant - toţi mereu gata să intre în vorbă cu tine sau interesaţi măcar de un schimb de zâmbete până la urechi
• femeia e respectată, 1-0 pentru mine
• TVA-ul în statul Q.Roo e 11%
• majoritatea străzilor sunt foarte curate
• deşi la anumite ore e oraşul e cald şi aglomerat, n-am văzut nervi în trafic. N-au test psihologic la examenul pentru permis, dar nici n-ar avea nevoie... Cred că au în acidul dezoxiribonucleic o genă activă care îi face extrem de răbdători la volan.
• pensionarii... aici ei nu arată deloc trişti şi aduşi de spate, nici n-am văzut să se oprească cu privirea în gol spre vitrinele cu mâncare ca la noi, de să ţi se rupă inima în două... La supermarketul la care merg frecvent mă impresionează de fiecare dată să văd cu cât entuziasm feluriţi oameni în vîrstă lucrează ca ajutoare la casele de marcat. La fiecare casă ai câte unul care-ţi organizează atent şopingul în pungi - tot numai un zâmbet în ochi. Îmbrăcaţi toţi cu veste vesele împletite, cu şapca firmei în cap, îţi fac ziua cu remarcile lor. Câteodată se uită curioşi la ce-ai luat, te întreabă la ce-i bun cutare lucru necunoscut, sau exclamă admirativ "ay que papaya rojo!" Păi să nu le dai cu drag o propină acolo? - gest care face ca ochii să le joace în cap de bucurie şi să-ţi grupeze uzufructul în pungi sistematic, pe categorii, exact ca bunica. Sigur că jobul ăsta există în multe locuri în lume dar numai aici am văzut asemenea pensionari haioşi şi "tineri"
• în Mexic îmi mai plac vânzătorii ambulanţi old style, cu tricicletele lor cu marfă în faţă şi cu claxon-trompetă
• îmi place cum se aude goarna de la maşina de butelii care dă ture zilnic pe străduţa mea "[ti-tu-ti-ri] El Gas! [urmează un refren neinteligibil la patefon care seamănă cu şlagăr de-al lui Dan Spătaru]"
• firmele au nume pline de umor, gen Lavanderia "Burbujas" (Spălătoria "Bule") sau Internet Cafe "Hackermeister"
• aşa... îmi mai plac indicatoarele de localităţi şi obiective turistice, că sunt mari, verzi si multe şi indicatoarele auxiliare de genul "NO DEJE PIEDRAS SOBRE EL PAVIMIENTO" - "nu lăsaţi pietre pe carosabil". Nu poţi să nu-ţi imaginezi mayaşi mici care îşi fac piramide pe partea cealaltă a autostrăzii şi tot cară pietre dintr-o parte în alta.
• îmi plac culorile mărfurilor artizanale
• îmi place turcoazul-alburiu al plajelor... şi faptul că am uitat ce-i aia palton
• sistemul administrativ e pus la punct (online în mare parte)
• poliţia îmi inspiră încredere
• există facilităţi pentru firmele cu capital străin
• guvernul fură dar cu măsură (are în paralel grijă şi de popor)
• natura e lipsită de poluare
• plajele sunt toate fix ca-n poze
• mâncarea are super-gust
• ai unde să parchezi
• serviciile merg brici, "relaţia cu clientul" la fel, dacă există neînţelegri, ambele părţi discută cu o răbdare infinită până iese bine
• societatea este vie, în expanisune, sunt mulţi oameni tineri pe val iar viaţa în general este extrem de amuzantă printre mexicanii mayaşi, dragii de ei...
• de fapt mie cel mai mult aici îmi plac oamenii: sunt sinceri ca nişte copii, politicoşi, simţiţi, curaţi, zâmbesc genuine, relaxaţi, cu umor, cu spirit civic, te ajută din reflex, te consideră imediat "de-al lor" dacă şi tu eşti un "om uman" şi nu-i priveşti de sus cum fac unii expaţi aroganţi - reprezetanţi de glastră ai unor mari puteri mondiale sau imperii expirate, după caz
• se vede şi se simte că ţara în sine are multe de oferit: turism, aventură, istorie, artă, cultură, umanitate... i like the umanitate

Lista cu ce nu îmi place în Mexic:

• majoritatea caselor sunt de ciment, au un aspect înghesuit şi pătrat, fără curte, fără balcon, fără prispă, în multe zone vezi tiparul cutiei caraibeene pipernicite cu gratii la geam. În afara plajelor superbe, a hotelurilor, a zonelor centrale şi a cartierelor rezidenţiale scumpe, oraşul arată ca un bloc pe orizontală. Măcar cutiile au faţadele vopsite în culori vesele şi pe străzi e multă verdeaţă...
• internetul e cam scump
• uneori aştepţi mult după câte un act oficial. Unde avocatul new-yorkez ar exclama: "Cât tre să aştept?! 3 (trei) luni?!" mayaşul ar zice "Aşa de repede? Doar 3 luni?"
• nu te poţi baza pe promisiuni verbale, mexicanii uită repede, mai bine să scrii tocmeala cu creonul chimic în dublu exemplar, cu semnătură şi copie de buletin - garanţiile supreme în Mexic
• nu toate plajele sunt publice, resorturile all inclusive au acaparat mult ţărm liniar

După cum se poate televedea chiar şi fără ocelari, sunt prea puţine bilele din lista cu ce nu îmi place aici, în comparaţie cu lista inversă.

Acestea au fost scrise azi.

...ş-am încălecat pe-o saltea gonflabilă, ş-am decis: ne facem mexicani. Adelante!

Ş'cas'nu fie foaia asta umplută numa cu scris numa, iat' ş'ultim'le jpeguri efectuate din buricul digital, p' care le-an găsit pin sundisk:



Ş'cas' nu fie finalul ăsta aşa brusc, mă gândesc prin adăugare că parcă ar merge acuma la hix o plimbare de la distanţă prin Oraşul Meu...

Teleplimbare plăcută!

Toarnă şi restul »

Civilizaţia Maya, de Azi înapoi şi până în Prezent

Ianuarie 2010. Playa del Carmen, Mexic. Au trecut deja 3 săptămâni de când naveta Teleleu Enterprise se odihneşte pe maluri mayaşe, apoi spaniole, acum mexicane, sub un palmier...

În studioul de emisie fără bucătărie în care locuim nu există decât o jumătate de masă de scris la care nu se poate scrie, aşa că azi m-am aruncat în şlapi ş-am fost până la un magazăn mare de unde mi-am luat cea mai economică masă: "Mesa Infantil". E roşie, e din plastic, e prevăzută cu 4 picioare-curucubeu care se termină prin copite albastre şi desigur e joasă, pentru infanţi între 2 şi 6 ani. E mega importantă mesa asta, o menţionez aici că dacă nu era ea n-aveam pe ce să montez acum alambicul. Jumătatea de masă pentru adulţi e ocupată de Cherchelon himself. Nu că ar fi vreo legătură între Cherchelon şi cuvântul adult, apără şi fereşte... doar că el are suficient spate între şale şi cap încât să treacă de buza mesei dacă stă aşezat pe scaun, eu nu. Odată m-am pus şi eu la masa pentru adulţi, am zis să picur ceva pe Distillery, dar când m-am aşezat jos mi-a dispărut ecranul. Aşa că m-am limitat ziele astea doar la verificarea mailului din picioare. Am încercat şi să ţin lactocul unde-i e locul, pe genunche... dar cum aici iarna e ca vara, am început să transpir încă de la sign in aşa că am renunţat şi la varianta asta. Acuma că am masa mea roşie şi birou de emisie pe colţ, lumea e din nou în ordine, cazanul hierbe, alambicul picură...

Acuş că am lămurit cum şi în ce condiţii m-am apucat de un nou episod, ar fi cazul să trec direct la firul de bumbac:

[bucurie, lii-lii-lii, pistoale-n aer] Phii mă ce fain îi în Mexic aici pe plaiuri Maiaşe! M-am lămurit: nu peisajul, nu dezvotarea urbană (cam pătrată), nu apa turcoaz a oceanului, nu plaja albă, nu palmierii, ci vaibul... el face toată joaca. M-am prins, e vorba de vaib şi de oamenii care trăiesc în mijlocul lui.

Oamenii... Cei ma mulţi sunt maiaşi din tată-n strănepot. Acuma nu vă-nchipuiţi că toţi se ocupă cu astronomia. Numai maiaşii şcoliţi, cei care ştiau cum se face un sacrificiu, şefii de scară la piramide ştiau joaca, dar despre ei se zice că s-au dus nimeni nu ştie unde. Aici printre noi au rămas numai mayaşii care căscau gura la eclipsă în jurul piramidei, care de-a lungul timpului s-au organizat în multe aşezări răzleţe prin junglă, astăzi asfaltate şi electrificate. Sunt bilingvi: vorbesc o chestie de neînţeles şi spaniola.

Aşa arăta mayaşa scrisă ieri (avea vreo 800 de glife ca în imagine):



Aşa arată mayaşa scrisă azi (ascultată live la radio aduce a ţigănească; vorbită de mayaşii din pădure sună mai molcom, ei nu se grăbesc nici când aleargă, de fapt, dacă stau să mâ gândesc n-am văzut niciodată vreun mayaş alergând):



Harta Yucatanului, ca să ne înţelegem bine în continuare:



Ş-acuma istoria locului în varianta cea mai scurtă posibilă:

Înainte de Oul lui Columb

Mayaşilor li se dă de urmă până prin anul 2500 înainte de Gizăs. Pe atunci ei erau organizaţi în multe cetăţi independente, fiecare cu piramida ei, ocupând zona Yucatanului şi toate pădurile dinspre sud până în Hondurasul de azi. Dacă azi ruinele maya ar mai fi locuite, zona ar putea fi considerată “Statul Federal Maya” - judecând după modul de organizare avut.

Matematica şi astrologia le-au învăţat de la Olmeci, după care le-au dus pe cele mai înalte culmi. Atât de înalte erau culmile ştiinţelor exacte maiaşe, încât azi ar fi mai potrivită expresia “cu precizie maiaşă” în loc de “cu precizie astronomică”.

Mayaşii originali nu sacrificau oameni ca în filmul lui Mel Gibson, ci se distrau sacrificând numai animale sau mutilându-şi corpul. Societatea era egalitară, adică femeile aveau drept egal la funţii şi propetăţi. Nu prea le aveau însă cu ecologia şi cu permacultura... Consumau în principal vânat şi porumb. Ca să-şi poată cultiva porumbul (aliment sacru din care făceau tortille) ei ardeau ocoale întregi de pădure în jurul piramidelor şi-şi făceau astfel loc pentru lanuri. Periodic, când ăştia de la meteo băgau câte o secetă zdravănă şi nu le mai creştea deloc cucuruzul, ei părăseau cetatea fără regrete şi făceau alta mai încolo. Cât despre filmele în care mayaşii scoteau inimile duşmanilor din chept, ei au fost obligaţi de către Azteci să introducă chestia asta în şcoli, ca o variaţie a programelor de divertisment pentru zei.

Toltecii (prin ramura Aztecilor - neam de războinici) au venit din Nord-Vest. I-au bătut şi influenţat foarte tare pe mayaşi. Tot de la Tolteci au împrumutat şi un zeu suprem – cel mai mare grangure între zei: QUETZALCOATL - în traducere exactă "Şarpele cu Pene". Mayaşii l-au rebotezat KUKULKAN fiindcă cu greu puteau pronunţa numele Toltec. Faimoasa piramidă de la Chichen Itza tot de Tolteci a fost construită, au proiectat-o în aşa fel încât la solstiţii, umbra pe care o face Soarele la 12 ziua pe trepte pare că e un şarche cu pene care coboară pe măsură ce scoboară şi Soarele spre apus. Ca fapt divers, mayaşii, azrecii, toltecii, respectiv olmecii nu erau prea îngrijoraţi de sfârşitul lumii, ei n-au zis niciodată ca ne prăpădim în 2012. Au calculat doar în avans unele chestii astronomice valabile fiindcă aveau mult timp liber şi multă piatră “în alb” la îndemână. By the way, faimosul Calendar Maya care se termină în 2012 e de fapt Aztec. Azi el şade liniştit la un muzeu în capitala Mexicului. Mayaşii au şi ei calendarul lor, cu alt dizain, care nu se termină.

Primul Mexican

Pe coasta caribeană a Mexicului, la vreo 90km sud de Cancun şi 30 km sud de unde scriu eu acuma, în satul Akumal, s-a născut primul mexican din toate timpurile. Numele lui mayaş a fost NUMKUKUM. Numele spaniol a fost Marcel. Telenovela a decurs în felul următor:

În 1511 GONZALO GUERRERO, un spaniol carismatic şi plin de muşchi a naufragiat chiar în golful Akumal - unde un teren de 2000 mp costă 1 mileon de dolari pentru cine e interesat. După ce a constatat că nu mai are cu ce pleca înapoi, Gonzalo s-a cazat definitiv în zonă, primind gratis loc de hamac de la "indieni". S-a îndrăgostit de fiica regelui local, prinţesa cu pene ZAZIL-HA. S-a aciuit aici la mayaşi 100%, fiind convins de către chimismul iubirii cu fiica demnitarului. S-au căsătorit şi au făcut 3 copii. Aceştia deci au fost primii 3 MEZTISOS ("amestecaţi") aka mexicani din istorie. În cele ce au urmat, tat’su ăsta al primilor mexicani s-a dat complet cu mayaşii: şi-a pictat corpul, s-a ornat cu pene, şi-a strâns părul în coadă în vârful capului şi le-a fost ca un holşurub în talpă spaniolilor care au venit mai târziu să cucerească lumea nouă, fiindcă le ştia toate schemele de luptă şi i-a pregătit pe mayaşi ca la carte. La prima expediţie vrăjmaşă, mayaşii i-au cam făcut pe conchistadori. Înainte de luptă au stat aşa după piramide şi au cântat: “după ruinele gri suntem noi, cei care te facem pe tine!”... – în spaniolă ar fi sunat ceva de genul “ahi detras nosotros quedamos y a ti te hacemos”. Însă problema cea mare a mayaşilor a fost că spaniarzii au adus cu ei atunci în 1517 A.D. şi nişte microbi răi pentru care ei nu aveau anticorpi, aşa că mulţi s-au îmbolnăvit şi au părăsit plajele lumeşti, urcând prin atmosferă, trecând de stratul de ozon şi îndreptându-se.... nu se ştie unde, fiindcă pe vremea aceea încă nu erau creştinaţi şi deci nu aveau rai. Aşadar molimele europene i-au bătătorit calea lui HERNANDO CORTEZ, care în 1524 a avut prima victorie împotriva bolnavilor. În 1542 se stabileşte prima Capitală spaniolă: MERIDA, în actualul stat Yucatan. După ce au pierdut meciul, mayaşii au fost intens oprimaţi şi creştinaţi. Li s-au ars toate scrierile mai puţin 4. Ei s-au enervat adesea pe regim şi s-au tot revoltat multe secole, până la independenţa Mexicului de sub spanioli care s-a săvârşit acum 200 de ani.

Civilizaţia Maya în zilele noastre

Venind eu aici în Mexic am constatat cu surprindere următoarele chestii:

• nu numai că mayaşii nu au dispărut de pe faţa pământulu, dar ei continuă să locuiască în exact aceleaşi teritorii şi să vorbească Maya
• continuă să vâneze şi să cultive porumb
• continuă să doarmă în hamace; chiar dacă locuiesc în oraş la căşi de ciment, tot în hamac dorm; cuplurile au "hamac matrimonial"

Măcar s-au lăsat de făcut piramide, adevărul e că nu erau foarte practice. Satele lor sunt conduse de femei în principal, adică dacă te duci cu ceva biznis acolo unde vieţuiesc ei adânc în junglă, nu carecumva să vorbeşti cu bărbaţii... Se vor uita atent la tine, vor mai lua o gură de bere şi vor zice “da, suntem de acord” (sunt foarte amabili din fire) iar tu vei avea senzaţia că propunerea ta s-a potrivit la hix, ca pistilul în mojar şi că totul ar să iasă ca la carte, însă vei aştepta rezultatele mult şi bine. Matriarhat...

Mulţi dintre ei au strâns milioane la saltea de când a explodat turismul în Quintana Roo şi terenurile lor au început să se vândă ca pâinea caldă... Da, ei nu dorm pe saltea, acolo doar strâng mileoanele. Dar nu le pasă. Îşi trimit copiii la şcoli înalte, în timp ce ei mănâncă tamale şi-şi plimbă sacoşele de rafie pe Riviera Maya. Nici măcar nu-şi cumpără bicicletă cu mai multe viteze, tot old school pedalează.

Înainte nu era aşa. Acum 30 de ani în Quintana Roo era sărăcie lucie. Aici nu se poate cultiva mare lucru din cauză că jungla e foarte deasă iar pământul calcaros. Therefore pe faimoasa Riviera Maya de azi nu era nimic în afară de peşte la mal, multă junglă şi câteva uliţe pietruite cu calcar de la nord la sud şi invers. Nada turism, nada economie, adică aproape nada de înfulecat.

La un moment dat Guvernul federal a decis să dea cu pesos în capitala statului vecin, Merida, să facă acolo industrie înfloritoare. Atunci, mulţi mayaşi înfometaţi din Quintana Roo şi-au luat taşca lor de piatră la spinare şi au plecat în Merida să se angajeze la patron. Au părăsit colibe, plaje, terenuri şi s-au dus... Aşa se face că prin anii 80-90 în întreg statul Quintana Roo au ajuns să mai locuiască doar câteva zeci de mii de mayaşi, de profestie pescari (am spus mai devreme că astronomii au dispărut în ceaţă undeva în istorie). Pământul rămas în urma celor care au plecat a fost împărţit între mayaşii care nu au plecat. Aşa se explică cum azi există "colectivişti" locali care deţin suprafeţe enorme de pădure cu ieşire la Caribe. Vorbim de sute de hectare de căciulă pe Riviera Maya.

Dar cum s-a născut Riviera Maya?

Păi... datorită nepotismului. Prin anii 70-80 a fost o duduie, nevasta unui nene din guvern, preten cu preşedintele sau ceva de genul. Duduia asta avea nişte pământ şi o colibă pe Isla Mujeres, o insulă mică mică aflată la o aruncătură de bătz de actualul Cancun. Noa’ şi într-o zi a invitat la ea acasă o delegaţie de nepotişti şi le-a zis "ui’ mă ce fain îi aicea la mine la plajă... hai să faceţi ceva ca să-mi crească valoarea proprietăţii". Nepotiştii n-au stat prea mult pe gânduri şi-au pus-o împreună cu fondurile de la guvern de-o staţiune pe mal. Cancun era atunci un sat de nu mai mult de 15.000 de pescari. Acuma e un hot spot caribic de 1.000.000 de inhabitanţi întreprinzători şi o limbă mare de nisip în afara oraşului care se cheamă “Zona Hotelera” şi care conţine o seamă de resorturi care mai de care mai all inclusive. Valul de dezvoltare care de atunci încoace se tot extinde în jos pe coastă, face ca statul Quintana Roo să genereze acum cam 10% din economia Mexicană.

Şi unde se adevereşte că nepotismul nu-i chiar aşa de groaznic...

Spuneam mai devreme că înainte de bumul ăsta turistic, o samă de mayaşi au plecat să lucreze în Merida. Ei bine, o parte din ei s-au întors peste ani în Quintana Roo să lucreze în turism, că se plătea mai bine, dar dacă... of, dacă rămâneau, acum ar fi fost milionari... Sunt cazuri de mayaşi care se întorc şi zic: uite, aici unde-i Mall-ul ăsta, era pământul meu... sau aici, unde-i aeroportul, era pădurea mea... sau tot cartierul ăsta era locul meu acum 20 ani... ce joc de zaruri din burete mai e şi viaţa asta sometimes...

La gripa es puerca

Bănuiesc că tot ascultătorul ştie că Gripa Porcină s-a pornit aici pe Riviera Maya. Am aflat acum şi eu, şi de ce... Tot din cauza nepotismului. La o vreme după ce a izbucnit turistic statul Quintana Roo, s-a schimbat guvernul federal. Alegeri democrate, n-ai ce-i face… Ei bine, nepotiştii ăştia noi aveau proprietăţi în alte zone ale Mexicului (Acapulco, Xtapa, Veracruz, etc.). Ce şi-au zis ei. Hai să facem şi noi acolo ce a ieşit la Cancun. Numai că zonele lor nu aveau plaje aşa de albe ca pe Riviera Maya şi treaba n-a mers chiar după plan. Atuuuunci... viermele diabolic al psihismului dinlăuntrul lor ce le-a mârâit: ia să arunce cu piatra în turismul din Quintana Roo ca prin contră să crească valoarea terenurilor lor... adecă “să moară capra vecinului” – muerte a la cabra del vecino! Primul lucru a fost să diminueze investiţiile în Q. Roo, dar nu le-a mers, fiindcă hotelierii de pe aici sunt foarte întreprinzători şi uniţi şi reuşesc să se gospodărească singuri. Dar norocul le-a surâs: laboratorul diabolic de arme biologice a conspiraţiei i-a contactact şi le-a propus să aleagă un loc numa bun de focar. Imediat ei au fost de acord ca virusul de gripă menit să turbuleze populaţia globului să-şi facă debutul în societate pe Riviera Maya. Consecinţele? Se văd cu okiul liber, fie el şi de cârtiţă... Şi unde se adevereşte că nepotismul poate fi câteodată aşa de groaznic... Partea interesantă din toată povestea e că aici nu se face deloc tamtam pe tema asta bolnavă şi nici nu par a fi cazuri de gripă mortala ca la ProTV. Citesc şi eu ziarele locale şi nimic despre asta. Singura ştire în domeniu a fost acum vreo spătămână cand a venit un val de răcoare din Nord şi s-au făcut aici noaptea +14°C, o temperatură la care localnicii au intrat în vrie cu îngijorarea pentru “sezonul rece”. Atunci, în săptămâna de “ger caribic" s-au vândut multe aspirine şi poncho-uri peruane. Acuma e iar cald, 29°C, briză şi soare. Nu tu gripă porcină, nu tu criză, nimic... Toată lumea pare că face turism. Recent iar s-a schimbat guvernul şi iar se investeşte... Viva la cabra del vecino!

Toarnă şi restul »

Adios Dominicana... ¡Hola Mexico! | De la Arawaki la Mayaşi cu Escală la Miami

Postulat: în Dominicană când plouă, apăi plouă... În ultimele zile petrecute în Cabarete tăria cerului a crăpat complet şi toată apa ne-a căzut în cap. Prima seară de ploaie necontenită a trezit la viaţă cele câteva zeci de broaşte uscate din grădina verde - mai bine zis din noul lac paradisiac al lui Tanti Ute. Dar ce-i prea mult e prea mult chiar şi pentru amfibieni: surprinşi de inundaţii au început cu mic cu mare să sară prin gratii înăuntru, în hambarul nostru. În timp ce Edi colecta broaşte aruncându-le în cap ligheanul roşu din dotare, pac, s-a luat corentul. Noroc că Tanti Ute avea sistem anti-întuneric cu baterii speciale, care ne făcea lactoacele, un bec şi internetul să funcţioneze. După ce au picat toate reţelele din zonă şi a dispărut aşadar şi internetul, ne-am tras tricourile umede peste cap, am înlăturat pavezele pentru broaşte din cadrul uşii, am închis la puerta şi ne-am culcat cu speranţa după pleoape, mai precis în ochi. După vro jumătate de oră de somn dulce, Cherchelon s-a trezit cu picioarele scăldate de roua abundentă care cădea din tavan. Ne-am apucat aşa în beznă să improvizăm o pavăză după o metodă tradiţională românească: un sac nu tocmai întreg, sfoară verde şi nişte clame de păr. După care iar ne-am culcat cu speranţa după pleoape. Dar degeaba, că speranţa nu şi-a avut rostul nici de data asta. Pavăza de deasupra patului avea o burtă negativă care se tot umplea cu apă, pe care am tot golit-o până dimineaţă, că nu puteam muta mai mult patul din dreptul spărturii - doar dacă am fi ales să dormim cu capul în dulap prin uşa închisă. Măcar nu mai aveam broaşte...

În următoarele 3 zile strada noastră s-a tranformat într-un râu fără crocodili. Cică fenomenul era normal pe acolo şi destul de frecvent. Vâslind pân la magazăn şi-napoi, vizitând plaja plină de dominicani care se relaxau de Crătchun şi bând suk la un bar de cilău – kam aşa s-au desrulat ultimele noastre zile numărate încet în Republica Dominicană...

Sfat bătrânesc: nu vă duceţi în Dominicană decât dacă aveţi bilet de la sindicat la All Inclusive - despre care am înţeles că-i chiar ALL inclusive. Dar şi aici, numai la Punta Cana au la pachet "aer de caraibe". În rest, 90% din plaje nu sunt albe, sunt bej, apa mării e tulbure de la nisipul mult prea fin, iar dominicanii sunt cam nervoşi că voi aveţi bani şi vize să călătoriţi şi ei nu. Am zis, să nu ziceţi că nu v-am zis.

Aşa să revin... În timp ce comunitatea securizată de germani plictisiţi din Republică tocmai finaliza planurile pentru un nou model de Arcă (etanş, cu paznic la intrare) noi ne împachetam cu nămol hainele umede şi le îndesam entuziaşti în valizele pentru Mexic, căci pe doojnoo aveam să zburăm spre noul hot-spot turistic din Caraibe: Riviera Maya.

Fain zbor! Am trecut peste Turks and Caicos, care se vedeau ca-n plamă, păcat numai că era cam pe la apus şi pozele nu redau culorile lor reale în toată splendoarea...

Ultimele poze din Dominicană şi pân s-ajungem în Mexic:



Fiindcă am zburat cu escală la Miami, a trebuit să trecem prin vreo 4 controale vamale, dintre care 2 americane - genul la care ţi se scanează retina, să se convingă că măslinele de sub frunte sunt chiar ochii tăi, că n-ai împrumutat adică ochii bunicului să treci graniţa. Toate au mers ca unse, inclusiv fundul de ochi care a ieşit pe plus. American Airlines şi Miamai Airport rulez. Ei, deja aici se schimbă firul epic!

Măi frate orăşeul ăsta de dedesubtul Cancunului unde suntem acuma, Playa del Carmen adică, e tot ce-şi poate dori un om civilizat în vremurile tulburi de azi. Zău dacă nu... Dintr-un sat de pescari de 15ooo de inhabibanţi, în numai 15 ani a ieşit un orăşel cu de toate, dezvoltat ca o plăcintă bună, pe orizontală, cu 2ooooo de locuitori oficial şi 5ooooo neoficial. Am închiriat de pe net la o familie "cu pretenţii", ea e doctoriţă, el e arhitect şi amândoi au fost printre pionerii acestui loc, el făcând parte din echipa care a dezvoltat planul urbanistic pe aici. Când au venit ei, din locul de unde au acum casa până la plaja cea albă-turcoaz exista doar un drum de nisip bătucit prin junglă, în rest nimic, în afară de un câine care lătra. Acuma casa lor se află în mijlocul centrului, super bine poziţionată, în sensul că nu au parte de bumbăceala cluburilor de noapte şi totuşi stau în buric. Au 4 copii veseli, pe o scală de la 12 pân’ la 25 de ani. Primul, Paul - un tip tare activ (fără să bea zilnic Danone), care studează de zor comerţ extereor la Monterey şi care e acuma în vacanţa de earnă. Spre norocul nostru el vorgheşte engleză că iubita lui e British, fact ce ne ajtută tare mult să ne înţelegem om cu persoană. Mai au aşa: un câine mic (Sili), un câine mare şi calm (Oase), o pisică cam subţire, un hamster care locuieşte în vitrina cu diplome şi pahare, o ţestoasă care rămâne mai mereu fără apă şi o gâscă care umblă liber prin curte şi bea apă din piscină.

Norma, shefa casei, e o femeie de mega vorbăreaţă şi Paul senior e la fel, numai că e bărbat. Oam’nii ăştia par a fi un exemplu stas de familie fericită, n-am mai văzut până acuma...

Au un trai liniştit, o duc într-o bunăstare fără lux, vorbesc mult (am mai zis?) şi zâmbesc tot timpul. Din povestirile lor se pare că în Mexic sunt foarte respectate studiile superioare, cultura şi educaţia. N-am crezut că mai exită ţări pe scoarţa pământului unde valorile intelectuale să fie de-adevăratelea preţuite, zău. Incredibil dar adevărat, aici în Mexic pare că există încă normalitate în trai şi gândire. Nu tre să ai MBA ca să-ţi dai seama de asta. Mergi pur şi simplu pe stradă şi te simţi om, te simţi acceptat şi împăcat. Aici traficul, comercianţii sau aglomeraţia de pe plajă nu te apasă. Nimeni nu se grăbeşte prea tare. Mâncarea ARE gust! Aseară tocmai am băut nişte lapte care avea gustul ca ăla din sticla de sticlă cu gâtul lat... Te duci la o Tacorie să mânânci ceva, te pui la masă şi în 15 minute te transformi într-un om sătul şi perfect mulţumit de viaţă. Din cea mai mică porţie... By the way... Am aterizat pe 29 în Cancun târziu, pe la 10 seara. Până am ajuns acasă la Norma, până am mai schimbat o opinie-doo-trei-şase (ăştia vorbesc nu glumă) s-a făcut 1 noaptea, oră la care, ca la orice altă oră, lui Edi îi este foame. Am mers până la colţ să vedem cum e la o Tacorie. Ne punem la masă, ne serveşte un mexican ghiduş şi doar ce auzim din spatele nostru de la TV: „Transilvania... El Pays de Dracula...” Uat’dă’....! am zis... What are the odds?! am adăugat... şi am continuat să înfulecăm mult mai interesaţi de ce era pe masă... quessadillas, queso fundido, bere Sol, etc. Printre gogâlţuri am remarcat amuzaţi că vizavi era un biznis care se chema „Hospital de Celulares”, asta mă face să mă gândesc în contrasens cum ar fi ca pe toate spitalele să scrie „atelier de reparaţii umane”...

A doua zi ne-am plimbat prin citadelă să amuşinăm locul şi să cumpărăm una-alta. Preţurile la supermarket sunt cam ca pe la noi, unele puţin mai mici, însă mâncarea nu se compară la gust... simţi cum ţi se face masaj la papilă, nu alta! Plaja... albă, nisip fin de vis, aglomeraţie mare, ca de ante-revelion. Apa... de un turcoaz de te zgârie pe retină... La ceas de seară am stat de vorbă cu Norma pană am făcut scurtă la mâini de atâta spaniolă, după care am pornit s-o căutăm pe Diana, o româncă peste care am dat pe net şi care locuieşte aici în Playa de 7 ani. Ea ne-a dat întâlnire la Coco Maya, un bar cică de pe strada 12, unde era cu un prieten american. Când ajungem în zonă... măi frate! O agitaţie mai ceva ca-n Amsterdam. Cluburi peste cluburi, DJ peste DJ şi tineret peste tineret peste tineret. Bineînţeles că la Coco Maya, care şade nu departe de faimosul Coco Bongo, era beach party, întunericeală multă şi vreo 20 de boxe care bobinau afară toţi decibelii şi săltau împreună cu toată suflarea pe nisip... na cum să dai de Diana? N-ai cum... Ne-am întors cu faţa în spate şi am plecat cum am venit, pe jos, lâsând întâlnirea asta până după Anul Nou fericit.

Revelionul... unul dintre cele mai faine revelioane din viaţa mea, l-am pus pe listă. Aveam opţiunea de a pendula cu Diana prin varii cluburi ticsite cu americani scăpaţi de la hotel, dar mai aveam şi o vârstă. Am decis să stăm cu familia fericită de mexicani la noi (adecă la ei) acasă. Bun gând am avut. Am râs, am mâncat şi am făcut activităţi până dimineaţă când ne-am suit toţi în van ş-am mers pe plajă să vedem răsăritul de an nou, care vine dinspre Cozumel. Mexicanii pur-sangre au nişte obiceiuri tare cool la 12 noaptea şi anume: înainte, pe 31 se face un fel de păpuşă din cârpe, se îmbracă cu haine vechi din familie şi se scrie pe ea 2009. După care, cine se pricepe, se apucă si găteşte masa de anul nou. Buun... Până la 12 noaptea gătim, fumăm, glumim, povestim şi... fix când sare limba în anul următor tre să fii pe fază, că în primul minut de an nou cutuma zice că tre să faci o serie de acţiuni după cum urmează:

• Să mânânci 12 boabe de strugure – ele reprezintă câte o dorinţă care vrei să se împlinească, pentru fiecare lună a anului ce vine
  
• Să iei nişte pesos dintr-o farfurie aşezată în curte şi să-i arunci în casă – pentru bani în casă
• Să iei un pahar cu apă din casă şi să-l arunci în curte (nu tot paharul, numai apa) – reprezintă greşelile tale de peste an
• Să iei o mătură şi să dai de 2 ori prin casă – pentru curăţenie în noul an
• Să iei o geantă/rucsac şi să dai o fugă cu el până la poartă şi înapoi – dacă vrei să călătoreşti mult şi bine în anul care vine
• Să aprinzi o lumânare ca să ai pace sufletească peste an

...pentru toate acestea ai numai 60 de secunde!
Apoooi... Toată lumea merge în stradă cu păpuşa de care vorbeam, cu „Anul Trecut”. Acolo i se dă foc. Dacă arde repede e de bine, înseamnă ca toate necazurile trecute s-au dus pe puşcă. A noastră a ars instant, ofcourse. Am dedus că necazurile trecute s-au făcut scrum, urmează la rând necazurile viitoare.

După ce am făcut curăţenie pe stradă şi am spălat cenuşa, am urat una-alta unor tineri britanici cu rucsaci care treceau şi se uitau la noi ca la cămile... am mers să mâncăm.

Înainte de marea masă, fiecare ne-am ridicat, am hârjâit scaunul de podea şi am spus pe rând câte ceva din inimă. Am dorit întregii lumi „World Peace” la lumina lumânărilor, după care, în sunetul artificiilor de la primărie ne-am îmbrăţişat cu sufletul deschis om cu persoană, câine, gâscă, hamster sau pisică... A fost... de nepovestit. După care iar ne-am veselit.

O să încerc să redau o poveste, o amintire de-a „tartorului” casei, Paul senior... care vine din nordul mexicului, dintr-o familie mai săracă aşa, agricultori în istoria lor. Ne-a povestit râzând de un bunic de-al lui care n-a făcut nici măcar un singur duş toată viaţa. Din negurile timpului, toţi nepoţii, toate rudele au încercat să-l convingă să se spele, dar fără succes... Bunicul ăsta, în drumul zilnic spre tarlaua lui traversa un mic canal de irigaţii trecând peste o podişcă improvizată dintr-un tub. Într-o zi podişca s-a rupt şi el a căzut în apă – sigur că n-a păţit nimic, apa fiind de jumătate de metru. Spre bucuria rudelor, aceasta a fost prima baie completă din viaţa lui, ne-a relatat Senor Paul, cu lacrimi in ochi de la atata ras. Trei zile mai târziu a murit (aici Paul râdea de să se prăpădească). După înmormântare, o rubedenie aşezată pe o buturugă plângea de-i sărea cămeşa pe ea şi zicea: „Bunicule, noi am vrut doar să faci o baie, nu să mori!”

...şi unde se adevereşte că spălatul poate fi dangeros de-a dreptul dacă are loc odată la 70 de ani!

Primul album de Mexic:



De când suntem aici, de vreo 3 zile adică, n-am fost decât odată aşa mai organizat la plajă. Dar când am fost şi am stat eu aşa cu burta-n sus vreun ceas pe nisip, am simţit aşa o bucurie de mare în chept... nu po să povestesc. E ca şi cum aici, în partea asta de lume, mulţumirea vine de undeva din subsol, nu prea ştiu cum să descriu să vadă şi ascultătorii... În diverse locuri de pe pământ, când vine vorba de vaibul locuilui, adică de bucurie, frustrare, bunăstare, nervare etc., simţi parcă "în aer" sentimentele astea... Ei bine, aici în Qunitana Roo e diferit. Senimentul bun parcă vine de dedesubt, e ca şi cum ar avea rădăcini, nu e generat spontan sau temporar sau cumva să aibă momente de exaltare, ci e ca şi cum ar exista un fel de „zăcăminte de pace sufletească” în nisip. Nu departe de Cancun, la vreo 150km în larg, a căzut meteoritul care a dus la extincţia dinozaurilor şi la crăparea plăcilor tectonice... Nu că ar avea vreo legătură :)

În concluzie o să mai rămânem o vreme pe aici, cel puţin 1 lună, să luăm o gură plină de civilizaţie normală cu gust maya.

Feliz Año Nuevo para Todos!

Toarnă şi restul »

Republica Dominicană, din Cretacic şi până Azi

Dominicana de alaltăieri (de până să apară Columb)

Tot omul ştie că meleagurile americane de nord, centrale şi de sud nu erau goale la venirea conchistadorilor, ci pe ele trăiau din negura timpului tot felul de triburi: care de agricultori cinstiţi, care de războinici oportunişti. Cireşarii spanioli i-au numit INDIENI fiindcă atunci la 1500 când au pus ei prima dată adidaşii pe mal au crezut că au ajuns tocmai în India, dar venind de pe altă parte. Abia când au văzut ei că nu-i nici urmă de elefant pe-aici şi că Sandokan întârzie cam mult să apară şi-au dat seama că sunt pe altă lume. Din lipsă de imaginaţie sau de la prea multă ţuică de ananas au numit noua lume „Indiile de Vest”. Sau poate că în capul lor tot ce nu era în Europa sigur era în India.

În fine... deci aici în insulele din actuala Caraibe trăiau mai multe triburi, care de care mai primitive. Prin sud pe unde-s Antilele şi Trinidad Tobago trăiau nişte inşi care-şi spuneau CARIBI. Ei nu s-au născut acolo, ci au venit cu lotca tocmai de pe contient, din America de Sud adică. Au vâslit pe Amazon tăt în Sus până au ajuns în paradisul fiscal, care pe vremea aia era tot offshore. Caribii ăştia erau megarăzboinici din fire, aşa că făceau mereu razii pe la triburile din jur şi le luau pământul de sub picioare, femeile din hamac, copii din hămăcel şi banii de ţigări. Despre Caribi se zice că erau canibali, dar după ce am văzut eu unele documentare thriller, concluzea pe care am tras-o e alta: ei nu mâncau oameni aşa, duminica în famile sau fiindcă le era poftă... Ei aveau un fel de ritualuri de după război în care se adunau, dansau Prodigy şi mâncau unele părţi importante din câte un şef de trib duşman ca să-i extragă „spiritul” sau puterea.

În nord, unde acuma plutesc insule ca Cuba, Jamaica, Haiti/Republica Dominicană, trăiau cu totul alţi „indieni”: ARAWAKI - oameni de o natură mult mai paşnică.

Desen erotic în cărbune cu femeie greco-arawakă (unde se vede că borseta pentru celular este adăugirea cenzorului):

Caribii au fost personajul negativ pentru Arawaki. I-au tot sâcâit şi împins către nord, până ce a venit Columb şi i-a mazilit pe toţi - dar asta-i altă telenovelă. Arawaki ăştia erau neam de agricultori, pescari şi party-people în enorm de multul timp liber de care dispuneau. Poate de plictiseală, sau poate fiindcă odată un mare şef le-a spus că aşa e bine, ei erau o naţie de poligami, adică un bărbat avea de obicei de la 4 femei în sus, dar nu mai puţin de două. Trăiau în nişte colibe rotunde acoperite cu frunze de palmier, aşezate în cerc în jurul ringului de dans - aka mijlocul satului. Numai bossul avea colibă pătrată, care era şi mult mai mare decât a arawakilor de rând – asta ca să poată găzdui mai multe femei în hamace supraetajate, cca. 20. Ultimele mii de ani Arawaki şi le-au petrecut făcând sex, cultivând organic, împletind colibe, jucând hora şi apărându-se de Caribi. Asta până ce a vent Cristobal Colon cu bărcile de spaniarzi.

Cică aşa ar fi fost la debarcare... Nu i-au întrebat şi ei înainte dacă li-i foame, dacă li-i sete de pe drum...

La început a fost bine, dar după atâta amor pe iberici a început să-i cam roadă stomacul şi neavând ce să înfulece acolo lângă corabie, au dat iama cu furci şi topoare peste arawaki încercând să-i creştineze. După o vreme, văzând că tipii ăştia îmbrăcaţi cam ştiu să se bată, şefii Arawaki au întrevăzut o oportunitate: i-au lăsat pe spanioli să-şi facă liniştiţi casele lor de chiatră, cu condiţia să-i aprere de Caribi. Au şi lucrat pentru spanioli la diverse exploatări de aur şi alte metale bengoase. Li se părea mai bun regimul iberic decât cel caribic. Dar pacea asta a durat puţin, fiindcă regilor europei le-a zâmbit larg aurul dominican şi atunci au fost jmekeri. Au invitat în europa nuş’ce rege arawak, cu promisiunea că se vor împrieteni, dar deîndată ce omul a ajuns cu bine pe mal european, l-au omorât în public, iar pe Columb l-au băgat la închisoare, cum că s-ar fi dat cu duşmanul sau ceva de genul. Capitolul ăsta mi-e puţin neclar. În fine, această neînţelegere a dat totul peste cap. Imediat Spaniolii au trimis un general tâmpit pe insulă, care a început imediat să oprime masiv populaţia. Ş-atunci oamenii normal că s-au enervat şi pac, război! Au murit ceva arawaki în război, dar cei mai mulţi, cca. 90% au murit în următorii ani datorită bolilor europene – pentru care nu aveau anticorpi. După război a mai fost o poveste pe care nu mi-o amintesc cu o prinţesă Arawaki care a făcut mult bine dar a sfârşit rău ca orice personaj pozitiv şi gata... în scurt timp după asta s-a dus pe puşcă încă un neam de „indieni”... După filmul ăsta, urmează colonizarea insulei cu negri africani, deoarece conchistadorii cam rămăseseră fără forţă de muncă în urma făcţilor. Acesta este motivul pentru care populaţia de azi a insulei e aşa negricioasă. Arawaki de dinainte erau mai cappuccino la ten. Fiind urmaşi de negri şi de arawaki, dominicanii de azi sunt nişte mixuri cu trăsături foarte interesante şi frumoase. Au corpurile şi muşchii de negri, picioarele lungi, pielea maronie, faţa de arawaki cu nas mic şi ochii blânzi, fruntea largă africană, urechile mici şi ghiduşe şi dinţii perfect albi. În Haiti sunt 90% negri-africani, aici nu s-au amestecat prea mult cu localnicii. Religia oficială în Haiti este voodoo-catolică... imagine that

Înainte de oul lui Columb, insula pe care azi se află Haiti (la stânga) şi Republica Dominicană (la dreapta) se numea Quisqueya. Frumos nume. Acum se cheamă Hispaniola. Nici numele ăsta nu-i urât, însă parcă îmi aminteşte de război şi alte alea... De menţionat: cuvântul Hamac - Hamok vine din arawakă.

Dominicana de ieri:

Înainte să vină primii Gringos să-şi facă vile cu piscină, ţara a fost sub dictatură militară – cum era la modă prin mai toată america de sud şi centrală. După eliberarea de sub Truillo (prilej de sărbătoare naţională cu pui fript şi bere) dominicanii s-au dat cu americanii şi au început să-şi facă infrastructură, turism şi publicitate. Au zis că cel mai bun mod de a civiliza Rep. Dom. e să invite străinii cu bani să se pensioneze aici. Zis şi făcut. La început de tot treaba a mers, în sensul că dominicanii erau nişte oameni buni şi deschişi la suhlet şi se înţelegeau bine cu noii locatari.

Dominicana de azi

După o vreme scurtă, după ce le-au apărut sub nară primele vile, ceasuri cu fosfor, maşini de vedetă, televizoare noi, celulare, maşini de spălat cu tulumbă, i-poduri şi alte alea... ei bine dominicanii şi-au dat seama brusc că vor şi ei să guste din Pomul Binelui şi Confortului şi cum nu aveam bani nici să treacă strada, s-au apucat să acumuleze diverse lucruri din vila omului alb. Omul alb a început atunci să-şi astupe geamurile cu gratii, să-şi înalţe gardurile şi să ferece bine poarta micului său Paradis Tropical. Acum e la modă traiul în „Gated Comunities”, adică mici cartiere organizate cu paznici plictisiţi care-şi sprijină flinta ruginită de caşcarabetele de la bariere. Aici paradisul tropical şi-a tras porţi de maximă securitate... Prăşădintele ăsta nou, Fernandez, un avocat şcolit la Uaşinton îi bagă mare cu poliţia internă şi cu relaţiile externe. Joacă bine cărţile se pare, însă situaţia asta va dura cel puţin 20 de ani zic eu, până se va forma o generaţie nouă de oameni care să aibă toţi în casă minunile tehnologiei moderne... sau măcar bani de buzunar.

Cam atât despre Republică...

Acuma în încheiere fincă ne aprociem, vă zic o urare către toţ’ telecititorii:

Crăciun fericit să hie în casă, să aveţ parte di brânză pi masă, să vă tremure piftia bio de legume în farforie, să vă crească cadourile mari de tor sub brad şi să ascultaţi la radeo cele mai frumoase colinde pop-rock! Noi o să bem o guavă în cinstea tuturor, o să ne imaginăm aici tot timpul zăpada şi frigul de acasă şi o să ascultăm seara la +25° Celzius şlagărul local Jungle Bells. Hei.

Toarnă şi restul »

Dominicana: Vizită în Costambar, Puerto Plata

Azi nu mergem la plajă că au intervenit nişte nori graşi de ploaie pe boltă - vreme meteo ideală pentru a veghea la alambic.

Cum ne umplem noi timpul aici ca să treacă iarna mai repede? Păi... N-avem goblene, nici rebuse, aşa că mai gugălim, mai mergem la plajă, mai cumpărăm merinde, mai plecăm după câte un teren, mai vorbim cu vecinii în germană, etc. Adică Don Gingiembre vorbeşte, eu mă uit în tavan, că rareori înţeleg sensul invers al frazelor nemţeşti - în ochii mei tulburi limba germană care pune mereu verbul la coadă seamănă cu un şarpe care dă cu spatele.

Alaltăieri ne-am pornit brusc sa explorăm Costambar-ul, adică un fel de cartier rezidenţial mai de lux aşa de lângă Puerto Plata. Mai întâi ne-am uitat pe Google Cernoziom - you know, programul cu globul pământesc care se repede la tine din ecran când dai să cauţi un sat. Din satelit plajele arătau beton… Pe Google El Todopoderoso, găseşti chiar şi câteva terenuri îmbietoare acolo. ...zis şi făcut. La unu ziua hix, cum am vorbit, Antonio s-a înfiinţat la uşa hambarului purtând pantaloni lungi şi pantofi, să pară om serios. Deh... merge cu nişte gringos tocmai în Ciudadul cel Mare (ai, ce mult îi place să meargă cu maşina!). Am emers în uliţă, am vrut să tragem poarta după noi dar era cam grea, aşa că am lăsat-o la locul ei în gard şi ne-am suit amântrei pe motoreta lui mică. Am pornit din prima, toţi călare, să parcurgem tiptil kilometrul de mers pe jos până la şosea. Am descălecat la intersecţia cu asfaltul şi am lăsat moto-concho în grijă la paznic la barieră. Am uitat să zic că şi aici în Cabarete noi locuim tot într-un fel de cartier nou rezidenţial cu paznici plictisiţi şi toate cele. Aşa... rămăsesem la faza cu ieşitul în drum. Antonio a ridicat 3 degete în sus - câte unul pentru fiecare dintre noi (al meu sper că era ăla din margine) şi pac a oprit o gua-gua, aka o dubă albă fără niciun semn distinctiv care ne-a înghiţit pe toţi până la Sosua – staţiune agroturistică importantă, între noi şi Puerto Plata. Am ajuns rapid la Bomba din Sosua (bomba=pompă în limba lui Columb). Aici o bombă de benzină este de regulă locul unde se îngrămădeşte toată activitatea locului (taxi, farmacie, supermarket, etc). Ne extragem din guagua, traversăm strada plină de capcane cu motor şi ajungem undeva în spatele unei barăci unde erau parcate mai multe toyote din vremea cretacicului. Ni s-a explicat şi am priceput pe loc că nu orice taxi merge unde vrea el... cele cu siglă galbină merg între Cabarete si Sosua si cele cu siglă roşie între Sosua şi Puerto Plata. Aha. Mai sunt şi unele cu alb, care sunt particulare, astea par să meargă unde are rost. Antonio şi-a arătat muşchii şi a negociat un preţ de 300 pesos (cam 6 eur cca. 30km) până la Costambar în condiţii de lux... adică eram DOAR noi în crocodil (pardon, maşină – Toyota desigur). Aici ca să te faci taximetrist nu-i aşa simplu, sunt mai multe condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti:

• să ai o toiotă camry din vremea lui Mircea cel Bătrân (by the way, bune maşini!)
• să ai becul galben de „avarie motor” aprins tot timpul
• să circuli cu acul de la gazolină pe roşu (să nu se deoache rezervorul)
• dacă ai şi geamul spart, eşti tătic, e semn de „veteran”
• musai să ai colant parasolar pe parbriz cu o fantă în dreptul ochilor ca să vezi strict drumul (sau măcar să se vadă că ai avut odată aşa ceva)
  
• să pui o pernă mare între scaunele din faţă ca să poată sta la o adică 3-4 persoane în linie cu şoferul

În ciuda acestor parametri perfect nealiniaţi la normele UE, am numai vorbe de laudă despre taximetrişti: în tot haosul aparent al traficului nu ne-am simţit nici o secundă în nesiguranţă, mai ales că din boxele din spate îţi curg permanent în cap sunete relaxante de merengue (în principal trompete şi acordeoane). În urma unor astfel de experienţe iniţiatice am ajuns la un postulat: băi frate, cea mai bună metodă de a-ţi goli mintea de gânduri inteligente e să asculţi merengue în guagua. Zen, nu alta.

Revenind. După ieştrea din Puerto Plata şi de pe asfalt (bun asfalt de altfel) şi după un pic de off road, ajungem la intrarea în Costambar care e „rezidenţial”... deduci asta dacă la intrare vezi o poartă mare cu două bariere şi vreo patru paznici care se plictisesc şi îşi arată unul altuia trucuri cu carabinele din dotări. Cu cei "dos pasageros blancos" tolăniţi pe bancheta din spate, toyota a pătruns ca-n brânză în perimetrul de high security. I-am zis la om că vrem să ne lase lângă plajă. Desigur. S-a învârtit niţel în ovaluri, a întrebat un puşti negricios şi am ajuns... la plajă. Ca sa fim siguri că ajungem înapoi acasă în aceeaşi zi, Antonio a tocmit cu omul să ne ducă şi retur. Ne întâlnim în două ore la poarta cu paznici. Ne luăm geanta pe diagonala bustului şi ţâşnim entuziaşti spre plajă. Prima parte, deşi era alcătuită numai din case cochete, ni s-a părut cam dubioasă. Plajă îngustă tare, plină de alge şi semne urbane - sticle şi ambalaje cu scris. Într-un tufiş care aproape că dădea în mare ne-am ciocnit de un dominican de vârsta a doa şi ceva care avea sarcina să cureţe perimetrul. După care am mers noi cât am mers prin nisip pe ţărmure şi am ajuns în final la plaja „turistică”. Ei, aici era altă treabă: aranjat, coafat, cu umbreluţe, apă albastră, ceva corali şi plajă curăţată. Aşa da... Hai să vedem inmobiliarele. Am părăsit plaja şi am intrat în zona de case. Terenuri cu semnul de „se vende” câte vrei... un teren drăguţ şi destul de măricel la numai 50 metri de plajă... wow. În Costambar, aşa ceva pe net costă cam 50.000 USD. Aici pe tăblii nu scrie preţul. Ce ne-a atras însă atenţia a fost că foarte multe case şi restaurante erau de vânzare. De ce o fi vrând aşa de mulţi să plece din paradis? Hmm... Or fi mâncat din cocotierul cunoaşterii? Nu mergem nici 10 minute şi dăm şi noi de Cocotierul Cunoaşterii, adică de tabloul cu taxe locale şi anunţuri. Aflăm că în 2000 s-a construit o falnică centrală electrică chiar la o aruncătură de bumerang de gardul rezidenţialului, care merge fix pe cărbune. Şi care fumegă continuu. Şi mai scria acolo la panou că scoate şi un hârâit ciudat. Nu m-aş mira dacă şi bulbucă ochii şi scoate limba la om dacă se apropie... Aşa deci! Înainte de ctitorirea furnalului zona cică era de vis, turiştii curgeau... lumea se simţea bine, se scărpina pe burtă. Dar de când cu furnalul lucrurile stau invers. Rezidenţii care au rămas se îmbrâncesc cu autorităţile să închidă centrala - cercetătorii britanici au descoperit că fumul cu pricina strică ochii şi plămânii ascultătorilor... Păcat, plaja era hermosa... Cu concluzia în priviri, am zis că hai să ne întoarcem că nu ştiam cam pe unde suntem şi cât avem de mers pân’la poartă. Ajunşi prea repede la intrarea în "rezidenţial"(respectiv ieşirea), am luat 2 cole şi o bere pentru Antonio la o terasă. Ar fi vrut şi Antonio cola dar nu mai avea decât două aşa că lui i-am luat o bere Presidente, din care nu mai avea decât una... să se simtă şi el om de vază/halbă respectiv.

Aşa am aflat că lui Antonio i-ar plăcea s-şi cumpere o maşină de teren albă şi modernă, că s-ar "combina" cu o femeie tot albă (şi modernă) cu condiţia ca alesei să-i placă să meargă la discotecă şi că o discotecă în Cabarete ar genera profituri imense. Cu aşa un popor muzical cred şi eu. Însă trebuie să menţionez că e o diferenţă mare între maneaua taximetristului român şi bachata taximetristului dominican, slavă Domnului. Pe drumul înapoi, Antonio şi şoferul ascultau la radio un fel de discurs al unui tip cu o voce destul de gravă, un fel de Fidel Castro local care pleda pentru ceva şi ei se prăpădeau de râs...

Iată neşte jpeguri:


Încă un set de jpeguri. Enjoy, respectiv.


Dincolo de barierele celor relatate, ca o concluzie interioară care ni s-a conturat în urma celor 12 zile petrecute aici până acum, e că Dominicana e un loc fain, merită un sejur de vacanţă odată în viaţă, însă nu mi se pare o ţară pe care s-o pot numi "acasă". Dar poate n-am cercetat noi destul...

Până una-alta, că tot suntem aproape de Mexic şi am vrut mereu să facem o iecscursie neorganizată acolo să pozăm şi noi o ruină ceva... ne-am gândit să zburăm la Cancun că-i ieftin şi să facem Revelionul pe Riviera Maya, în Playa del Carmen. Ne-am şi luat bilete, că era super-ofertă! :) Mergem să cercetăm şi noi despre chiatra aia fantastică care-a iscat atâtea şpeculaţii, documentare şi sefeuri...

Toarnă şi restul »

Dominicana, după o săptămână...

Următoarele se referă la un cumul de ocservaţii, adunate după ceva preumblări şi ceva acţiune…

Dintre toate ţările din arhiva Teleleu Enterprise, până acum ţara asta e cea mai distractivă de pe scoarţa pământului. Ieri au fost alegeri şi aici, nu numai la noi în sat… Să vezi ce afişe electorale au! De o ghiduşie… Am pus ceva poze în album, din păcate taxiul mergea cu aşa o viteză că n-am apucat să-i fotografiez pe cei mai tari. Promit să mai culeg în curând nişte afişe electorale, până nu dispar.

În lipsă de jipan bengos, ne-am plimbat zilele astea cu tot felul de gua-gua (taxiuri private). Oamenii în general pe aici… au un vibe neaşteptat de bun. Am avut ocazia să intru în contact cu ei destul de intens, fiindcă aici taxiurile se umplu cu câte 6-8 oameni în afară de şofer. Treaba funcţionează aşa: te pui în stradă, faci semn cu mâna şi dacă taxiul care vine (de obicei o Toyota Camry de 200 de ani) conţine doar 4-5 oameni, opreşte în dreptul tău, iar tu te impingi voiniceşte unde vezi 15-20 cm de scaun liber. Astfel, mişunând noi de colo colo în căutare de terenuri, am putut să studiem de foaaarte aproape poporul dominican. Concluzii:

• oamenii ăştia sunt în sinea lor foarte calmi şi decenţi
• corpul dominicanilor nu emană deloc anumite mirosuri "traditionale româneşti", din acelea care-ţi fac călătoria cu autobuzul să pară interminabilă (în schimb, erau odata un rus şi un neamţ la supermarket care-ţi mutau nasul spre ureche)
• au un vibe foarte blând, n-am detectat aversiune intrinsecă
  
• zâmbesc consistent şi sunt foarte politicoşi
• uneori „tinerii de viitor” de pe marginea străzii fac unele spirite de glumă în grup pe seama turistului roz, dar nu te simţi agresat, ştii că doar se distrează, până şi ţie îţi vine să râzi de tine...
• dominicanii au urechile foarte mici şi ochii foarte veseli
• nu cunosc nici o limită în ceea ce priveşte intimitatea personală pe stradă, adică nu ştiu ce-i aia distanţă minimă de apropiere între necunoscuţi, însă nu simţi nici măcar o clipă că îţi este invadat teritoriul, pare că toată lumea are loc la înghesuială...

Album:


Despre cum vieţuieşte omul alb pe aici...

Păi.. asta-i partea care mie şi lui Cherchelon nu prea ne place. Adică: acum 20-30 de ani, când a început ţara să se umple cu „gringos”, oamenii locului erau şi mai săraci ca acuma. Ca atare, obişnuiau să mai fure una-alta din casele omului alb. Omul alb, ca să se apere, şi-a pus tot felul de gratii pe la uşi şi fereşti, ca să nu mai zic că şi-a ridicat în jurul bătăturii lui paradisiace nişte garduri până unde începe gaura de ozon... Astăzi, deşi numai unii drogaţi se mai ţin de furtişaguri şi există poliţie+pază peste tot locul, obiceiul s-a păstrat din tată-n fiuşi şi din cumnat în nepot. Fiindcă gringos ăi bătrâni îi învăţau pe ăi tineri: „fiule, pune-ţi gard de beton, forjează-ţi geamurile şi ia 3 câini de aici că mi-a fătat pitbuliţa, că nu-i de glumă cu ăştia”. Well... ce-i drept, dacă-ţi faci casă de paie undeva în pădure, nu e exclus să te fure careva chiar în timp ce te prefaci că dormi... însă, după mine, pe aici se cam exagerează un pic cu fortificaţiile, mai ales în zonele turistice, unde oricum există pază cât cuprinde.

Acuma întrebarea mea este: ce fel de paradis mai e şi ăsta? Nu zic, locu-i frumos de pică, oamenii sunt cum nu se poate mai de treabă şi distractivi, însă... să stai aşa ca la cuşcă, să te bucuri numai tu de grădina ta tropicală? Hm...

Am văzut mai multe locuri unde teoretic ne putem permite un teren+casă+maşină, dar ne macină ne-ncetat o întrebare cheie: suntem oare gata să trăim în ţara fortăreţelor, ca nemţii ăştia vişinii de pe aici?

Alaltăieri am fost invitaţi la un fel de masă anuală în curte la Tanti Ute, împreună cu soţul ei recent întors din Nemţia şi alţi 4-5 nemţi care stau în zonă. Şi... ce să vezi? Surpriză! Am nimerit fix într-un cuib de văzduhişti: un psi-talent healer care crede că francmasonii împreună cu oamenii voodoo îi sabotează planurile de salvare a lumii, o practicantă Reiki din cărţi, o psihiatră în depresie care crede că cineva o „lucrează” energetic încă din copilărie, nişte vizonari care se luptă cu noua ordine mondială, veniţi la masă împreună cu amantele lor locale întreţinute, căsătorite de altfel cu conaţionali... ce să mai zic... pot doar să mai amitesc că locuim în hambarul lui Mike, omul care a aşteptat în zadar 20 de ani Sfârşitul Lumii...

Închei acum, uitându-mă în zare (verific pe urmă dacă am nimerit bine literele la tastatură) şi întrebându-mă în gând cu vocea doctorului Suresh: Oare ce încearcă Universul să ne spună prin toate acestea...

Toarnă şi restul »

Republica Dominicană: primele zile...

Aseară au venit pe lângă gard 2 dominicani cu o lanternă, strecurându-şi mâinile prin sârma ghimpată de la hambarul unde dormim… I-am depistat după tricourile albe. Dacă nu le aveau pe ei, noaptea la tropice fiind şi ea tot neagră, aş fi zis că o lanternă din spaţiu pluteşte liber la noi în atelier. M-am dus la ei şi i-am întrebat ce caută în noapte la noi în sat: Que quiere Usted aqui ahora? - am spus într-o spaniolă învăţată pe drum din dicţionar. Mi-au răspuns că au lăsat nişte argint (?) în maşina de spălat de sub geam, o maşină prăfuită veche de tip Albalux. M-am mirat (în sinea mea) şi le-am zis ferm să vină mâine să vorbescă cu Tanti Ute, proprietara hambarului pe care-l închiriasem, pe care spuneau că o cunosc bine… Azi pe la 11, vine chiar Tanti Ute pe la noi cu nişte treabă… I-am zis de comesenii de aseară şi ne-a lămurit (de data asta în germană) că ei sunt vigilanţii ştrăzii şi că acolo pe maşină le lasă ea din când în când de mâncare, după care ei vin şi aduc înapoi farfuriile goale. Aha!-mi-am zis, cu vocea lui Morgan Freeman… Misterul din capul meu se făcu praf: cuvântul PLATO…. Înseamnă "farfurie". Aseară în capul meu însemna argint: PLATA…

Dar cum am ajuns aici?

Totul a început prin Iulie… Era pe la 4 dupămasa… Cum stăteam eu aşa pe canapea la cârma internetului, i-am zis deodată lui Cherchelon: Hai sa emigrăm! La care el se pare că atâta aştepta... Pac, 1 lună de căutări pe net… Cum te faci rezident colo sau colo, câţi bani îţi trebe, etc. Ţări tropicale, claro que si. Doar nu era să mergem în tundra canadiană să facem carieră în domeniul crăpării lemnului cu toporul şi să dormim cu căciuli ruseşti în cap (cu urechi).

Am găsit în sfârşit o ţară care ne primeşte fără să demonstrăm că suntem milionari sau sude-de-miari în euro si căreia, în final, îi vom putea vorbi şi lingua: Hispaniola. Ţara aceasta în care dacă nu zâmbeşti te crede lumea nebun se cheamă Republica Dominicană. Ţara lui Duminică…

Era Duminică atunci când am părăsit gara de avioane BBU (Bucureşti Băneasa). Acolo era cam ca la Obor. Rumâni scofâlciţi, sacoşe cu sarmale bine împachetate să nu le miroasă cânele până ajung la cală, tăntici cu copchii în cărucioare… Copchii erau drăgălaşi. Cărucioarele ne ajutau să ne îmbrâncim mai bine la check-in.

Zbor la Bruxelles cu Blue-Air. Un fel de autobuz de altitudine. Bun zbor totuşi. La final, se stinge vocea pilotului care ne zice că nu mai avem de ce ne teme si pac! ...când ne aşteptam cu toţii mai puţin, începu să se rostogolească din difuzoare la maxim melodia aia cunoscută cu Che Guevarra... Bruxelles... rumâni care pichetează culoarul îngust dintre scaune, bulucindu-se în mod tradiţional... Che Guevarra... legătura îmi scapă acum... Am râs noi ce am râs în pumni, după care am aşteptat să se desţelenescă dopul de oameni de la gura aveonului. Buun... Luăm un lift, apoi o dubă gratis şi ajungem de ne cazăm la Novotel în aeroport – un hotel cu aspect de fabrică nouă. Cameră mare, ceai, cafea, bomboane mici la liber. Aveau jos şi un fel de cantină (judecând după aspect). Ne uităm timid pe meniu: 4€ un buchet de catofi prăjiţi… whoa. Hai în aeroport, am văzut acolo un fel de fast food şi un supermarche. Ne urcăm în duba moca de transfer dintre fabrica de cazare si aeroport. Fain aeroport! Aerportul ăsta e de acum în topul aeropoartelor din capul meu – nota 20 pentru eficienţă, simplitate si organizare! Aşa… Era seară… eram la Arrivals. Quality Burger… un fel de McDo. Cu preţuri de Sofitel. Am luat 3 lulele, să-şi potolească Edi foamea. Mai mult şi-a potolit curiozitatea, de foame nu scapi aici cu una cu două... Mai aveam cu noi o punguţă cu nişte fierătanii, adica euro mărunţi şi foarte mărunţi. I-am făcut turnuleţe pe masă şi am descoperit suma: 3.15 €. Bun! Hai la Supermarchet să vedem daca putem lua ceva de ei. Desigur, mai aveam noi ceva bani la noi, plus „some books of credit”, dar era kinda’cool să te învârţi ca un aurolac în aeroporul de la Bruxelles... Ne-am fâţâit cca. 30 minute prin magazăn şi am reuşit să cumpărăm aşa: o pâine rotundă, nişte unt-margarină-hibrid şi un waffel de 10 cm diametru tras în ţiplă. Am mai rămas cu 4 cenţi de aramă oxidată, pe care i-am zornăit tot drumul până în camera de la Novotel. În drumul spre cameră, okiul de vultur al lui Edi a zărit un borcănaş minuscul de gem pe căruciorul părăsit al unei femme de chambre. Cu această nesperată ocazie, aveam micul dejun asigurat! Yey...

A doua zi la 4 ne apropiam în survolaj de Puerto Plata, ocolind cu grijă palmierii de lângă trenul de aterizare. Flapsurile s-au deschis, pilotul ne-a zis că am dat de uscat şi gata... nii la noi: eram ca doi Cristofori Columbi din spaţiu ajunşi cu valijele Stratic pe pământ indiano-spaniol. 29 de grade afuera... cu briză... era plăcutly cald. Yuhu!

Ne-am dezbrăcat la maieul gol, am trecut prin vamă în câteva secunde fâlfâind nişte formulare care nu interesau pe nimeni şi am ieşit afară, unde l-am aşteptat sau ne-a aşteptat el, pe domnul Uwe, cu care tocmisem pe net un apartament cu tot confortul la 230€/lună. În staţiunea agro-turistică Sosua. Ne-am găsit, ne-am cunoscut (nu în sens biblic), ne-am înghesuit în Jepetta lui cu 2 uşi şi am rulat pe asfalt cca 15 minute. Ajunşi sus în deal, unde era pensiunea cu pricina, am descărcat entuziaşti marfa, ne-am lăsat linşi de cei 2 câini tropicali şi hai măi companieros în cameră!

În cameră... Ay de mi! – cum ar zice Cristobal Colon. Un jeg din vremea conchistadorilor, un miros închis de-ţi colapsau nările, 2 tarantule (mama de 20cm cu puiuţul de 3cm) şi un figider asurzitor, pesemne reconfigurat dintr-un fost tractor. Vilele (că erau mai multe) aparţineau unor 3 bărbaţi roz cu ochi albaştri şi cu burţi de nemţi. Erau chiar nemţi, simpatici de altfel, dar fără nici cea mai mica grijă exterioară şi bănuiesc ca nici interioară. Apartamentul nu mai fusese locuit cică de 5 luni, iar de curăţat... cred că de când a fost construit, din noojşase... Grădina în schimb era frumoasă, parcă toate plantele ornamentale din Bricostore se îngrămădiseră una în alta! Dar aici, pe insula Quisqueya, oriunde te uiţi dai de aceeaşi variaţie dendrologică, plus că iarba parcă e mai verde în partea asta de lume...

Totuşi nu venisem ca botanişti... Ce să facem măi frate...

Am stat, ne-am gândit, am pus mâna pe roaming şi am sunat la Tanti Ute de pe internet, o femeie de 66 de ani, uşor hipioată după vorba dupa scris, femeie cu care Edi s-a conversat pe mail înainte să aranjăm cu cei 3 nemţi. Casa ei e în satul vecin celor 3 nemţi, adică în Cabarete. Tanti Ute, vorbind în nemţeşte, a zis aşa: uite care-i treaba mă băieţi, aicea la mine-i plin, dar mai am în spate o anexă, cam rustică, da dacă vă place, o curăţăm de păienjeni şi staţi în ea... La care noi i-am zis instant că a doua zi dimineaţă ne înfiinţăm la uşă la ea, fie cât de rustic o fi!

Se făcu 1 Decembrie... Pe la 12 ne găsim bând cafea dominicană pe prispă la Ute, cu ea însăşi, cei 3 câni tropicali pisicindu-se printre noi şi Antonio – un tânăr dominican de viitor, amuzant şi cu suflet de calitate – un fel de mâna dreaptă a lui Tanti Ute... Soare... Veselie... Grădină superbă, câteva broscuţe, doi gecko şi unele păsărele îşi văd de integramele lor de marţi dupămasă... Îmi exersez spaniola cu Antonio şi din ochii lui îmi dau seama că nimeresc să leg cuvintele... nu e prea comunicativ, dar am senzaţia că ne înţelegem la hix. După multă cafia, cu mâinile tremurând şi inima să ne sară din chept, mergem să vedem anexa... Phii! Veche, prăpădită... seamănă cu înghesuitul atelier de tâmplărie al lui tataia. Totuşi funcţională: apă, curent, adaptoare, utilată, un dulap care nu se apleacă spre noi când trecem pe lângă el, ceva prispă, o maşină de gătit ruginită, un frigider din categoria Fram, o maşină de spălat obosită de la ajutoare.... Ne place! Nu atât hambarul în care vom locui o vreme, cât Tanti Ute, Antonio, grădina verde si Cabarete. Oamenii fac mai mult decât locul, da...

Aflăm de fapt că hambarul nostru a fost vizuina unui văzduhist, acum plecat înapoi în Europa. Tipul ăsta, de altfel proprietar pe exquisitul hambar, a stat aici în apendice timp de 20 de ani. Timp în care a aşteptat, literalmente, să vină Sfârşitul Lumii. A adunat alimente, obiecte, totemuri, poze, cărţi... în aşteptarea Marelui Val. Polii nu s-au mai topit, el s-a plictisit rău şi s-a dus înapoi în Germania să aibă grijă de mama lui... Aici povestea cu văzduhistul se termină şi intervenim noi, să facem curat (împreună cu Antonio şi fiul), să despachetăm şi în final să ne culcăm mulţumiţi...

Am dormit ca unşi... Patul văzduhistului e foarte comod, cred că era un tip bun la suflet şi că timp de 20 de ani a aşteptat aici foarte liniştit Marele Val...

Iată-mă acum, pe 2 Decembrie 2009 la 30 de grade, cu mâna pe tastatură, scriind pentru cine citeşte, în aşteptarea celor ce vor veni... Mă duc la plajă. Până mă întorc, am băgat aici să vadă şi ascultătorii, nişte poze cronologice:



Am fost şi la plajă... De mai multe ori chiar. Apa e mai verde decât în Pacific şi parcă mai caldă, dar poate e aşa din cauză că aici n-a mai plouat demult. La mal, până pe la vreo 3 metri distanţă (cât am parcurs noi) apa e cam tulbure, din cauză că nisipul e foarte foarte fin şi e ridicat de pe fund chiar şi de cele mai mici valuri. Da, se ridică de pe fundul mării şi se aşează pe fundul turistului. Şi rămâne acolo până la primul duş... Nu-i chiar aşa, da ăştia zău că au aici un nisip - pudră nu alta: fără chietre, fără scoici, fără arici de mare...

Plaja asta din Cabarete se pare că e foarte sigură, am văzut că oamenii îşi lasă chestiile lor pe plajă fără nici un ştres. Numai copii fură. Aşa, din principiu. Într-o zi ne-au furat şi nouă geanta, care conţinea: un prosop, un tricou de-a lui Edi, nişte dolari şi ochelarii mei de soare dragi şi antici pe care îi găsisem în '99 pe jos prin Manhattan. Faza cu ochelarii m-a chinuit destul de tare, cumva ei făceau parte din mine...

Foarte mulţi europeni albi, roşii sau vişinii la plimbare... Mai vezi când şi când câte un dominican care cară câte ceva de vânzare, dar nu răcneşte la lume ca rumânii, ci îşi vede în linişte de biznisul lui. Am văzut că vânzătorii ambulanţi de pe plajă poartă toţi cămeşi albastre (să arate că-s oameni „seroşi”) şi au un clopoţel din care mai sună, asta ca să ştii că poţi să-i chemi dacă vrei ceva de la ei.

Toarnă şi restul »

Scrisoare de divorţ cu România: GUBAI!

Draga mea Românie, uite pe scurt care-i treaba cu mine:

Te-am iubit… te mai iubesc şi acum, însă tre să ne despărţim. Ideea e că m-ai dezamăgit atât de profund, încât răbdarea mea de chinez la un moment dat s-a dus pe puşcă, aşa că mi-am luat valiza roşie ş-am plecat în lume...


MOTIVUL

Acum ceva ani eram cea mai înfocată admiratoare de-a ta, recunosc. Însă tu Românie ai fost mereu pasivă şi resemnată, niciodată n-ai avut coloană vertebrală (poate doar pe vremea dacilor cu căciuli de dac, dar nu-i sigur nici atunci). Te-ai lăsat terfelită de toată lumea. Eu nu vreau o soţie care se culcă cu toţi, mie îmi place monogamia. În ultimii... mulţi ani te-ai dat pe mâna tuturor neaveniţilor. Ai făcut-o aşa, pur şi simplu fără să opui rezistenţă. Ţi-a plăcut? Problema mea e că m-ai tras după tine... şi eu m-am lăsat pe mâna lor, doar eram parte din tine, ce puteam să fac? Am încercat să mai găsesc molecule din tine care să fie ca mine, să ne unim, să te salvăm... de tine însăţi. Dar cei ca mine s-au dovedit a fi şi ei aşa de sufocaţi de invadatori încât n-au mai avut niciunul energie pentru acţiune. Chiar şi eu ajunsesem în ultima vreme să mă ascund de invazie ca toată lumea, care pe unde putea. La un moment dat, oriunde m-aş fi dus, nu mai era un loc sigur. Odată eram în creierii munţilor, la marginea unui sat apusean, unde nici maşini nu sunt, abia dacă au curent electric (nu în tot satul). Stăteam happy pe tăpşan ronţăind la un fir de iarbă, aproape că mă cuprinsese fericirea aia fără motiv... cred că sunetul greierilor are efecte hemi-synk sau ceva, că ţi se cam şterge mintea când îi asculţi la maxim. Da, şi cum stăteam eu aşa dusă departe între greieri... deodată din dealul apropiat s-a iscat o zarvă celebră despre bani şi duşmani... cum ajunsese acolo? Pe unde? Să cari până acolo un player cu baterii numai pentru a-ţi afirma din nou părerea despre duşmanii tăi? Au urmat urlete, înjurături de fundal (nu vedeam participanţii), fum şi desigur mult gunoi lăsat în urmă. Atunci mi-am zis mie prima oară că trebuie să plec... După acest gând primordial au urmat confirmări peste confirmări, zilnic... E ca atunci când eşti căsătorit cu cineva, ai impresia că totul este în regulă şi la un moment dat afli că s-ar putea să nu fie... că cineva-ul te înşeală... atunci devii atent la semne... care abundă peste tot, dar tu erai orb... şi cand intervine certitudinea, nu mai ai ce-i face. Ori pleacă cineva-ul, ori tu. În cazul de faţă tu, Românie, rămâi cu casa... Plec eu... Îmi dau seama acum că am avut multă răbdare şi speranţă în relaţia asta, era poate bine să fi plecat mai demult, aşa nu se mai ajungea la resentimente. Vor trece şi astea, dă-mi te rog numai puţin timp...


JUSTIFICĂRI

În opinia mea, relaţia cu locul/ţara/comunitatea în care trăieşti sau cu mediul în care lucrezi are 5 aspecte de bază şi anume: individual, material, social, intelectual şi spiritual. Ca relaţia să aibă succes, adică să te simţi împlinit şi să progresezi, MINIM 3 din cele 5 aspecte trebuie să funcţioneze ca unse. Ca să vezi în ce stadiu al împlinirii exterioare te afli, răspunde-ţi singur la următoarle întrebări:

• INDIVIDUAL: Te simţi respectat? Părerea ta contează? Valoarea îţi este recunoscută? Eşti "vizibil" pentru cei din jur?
  
• FINANCIAR: Te simţi în siguranţă materială acolo unde eşti?
• SOCIAL: Simţi că faci parte din aceeaşi clasă/categorie socială cu cei printre care trăieşti?
• INTELECTUAL: Ai parte de o comunicare bună cu cei din jur? Vorbiţi aceeaşi limbă?
• SPIRITUAL: Aveţi aceleaşi idealuri?

În cazul meu, doar un aspect era funcţional când am luat decizia de a pleca: aspectul intelectual. Restul ardeau la foc prea mic ca să conteze, mai bine zis aveam parte doar de satisfacţii sporadice pe ici pe colo. În schimb pentru românul de azi cel cu maneaua, hai-faivul şi duşmanii... sau pentru omul politic... aproape toate funcţionează, în minunatul spaţiu Carpato-Pubiano-Pontic:

• individual, respectaţi ar fi... părerea lor contează, deci “valoare” au
  
• financiar mai fură deci se descurcă - cei care chiar n-au de unde să fure, totdeauna vor aduna la scor trei din cele de mai jos, deci vor rămâne acolo unde sunt
• sunt majoritari... deci socialul nu ar fi o problemă pentru ei, oriunde se simt ca peştele în apă
  
• despre aspectul intelectual, comunicare - pardon, pălăvrăgeală... vorbesc aceeaşi limbă de nimic şi se pare că le place
  
• cât despre idealuri... sunt comune, asta-i clar

MULŢUMIRI

Înainte să semnăm oficial divorţul, dragă Românie, vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat, anume:
O familie deosebită şi nişte prieteni de care nimic nu mă poate separa... Multe experienţe nemaipomenite pe care nu am cum să le uit vreodată oricât m-aş strădui... Mi l-ai dat şi pe Cănuţă să-l am lângă mine, thank you... Aşa.. Ce bunimi am mai primit de la tine? Mult umor, am râs mult cu tine. Da, românii au umor... Mi-ai mai dat îngheţată de fistic şi lapte din vacă la sticlă de sticlă odinioară... plus pâine dinaia bună cu coajă părpălită... M-ai răsfăţat de multe ori la munte şi la mare, mi-ai dat din fumuseţile tale şi din aerul gustos care nu se mai respiră nicăieri în lume... mai ales cel din autobuze:)- Mi-ai dat o limbă bogată, cu care mă pot juca cum vreau (a nu se înţelege greşit). Cel mai mult îmi place să chinui cuvintele un pic, s-o tachinez... am şi eu gărgăunii mei, na. Mi-ai dat şcoală multă, relativ bună aş zice. Pentru toate astea şi pentru multe altele pe care poate le omit acum, îţi mulţumesc.

În încheiere vreau să-ţi mulţumesc în mod special pentru ultimul lucru bun pe care l-ai făcut pentru mine: mi-ai dat un paşaport valabil...

Te mai iubesc încă, de la distanţă, păcat că nu mai putem fi împreună. Îţi spun adio, dar rămâi cu mine.

Toarnă şi restul »

Large Hadron Collider Story - Sfârşitul Lumii începe în Pepiniera Elveţiană de Găuri Negre?

Întrebare keie pe un sait cu acelaşi nume keie:
HAS THE LARGE HADRON COLLIDER DESTROYED THE WORLD YET?

Zilele astea a trebuit să-mi îmbrac şalopeta de connaisseur şi să mă dau mare să-i explic unui prieten ca şi când aş şti exact care-i treaba cu experimentul de la Geneva. Fiindcă am rămas cu şalopeta pe mine, mi-am zis să şcriu şi-n blog, să vază lumea că nimeni nu ştie nimic sigur.

Iacătă ş-un hilm lămuritor de pe IuTiub (en Inglés):

Sooo... cu ceva timp în urmă, nişte oameni au construit la 100 m sub pământ o ţavă lungă, în care au făcut nişte experimente periculoase, sperând să descopere The Particle of God - nume destul de prost ales, ne la obiect dacă ar fi să mă intrebe cineva pe mine dar nu mă intreabă. Acum închipuie-ţi un şvaiţer tubular lung de 29 de km, plin de găurele negre care cresc pe zi ce trece (spun panicarzii) – acesta este „The Large Hadron Collider”, adică acceleratorul de particule de lângă Geneva. Povestea-i cam aşa: (dacă nu zic bine te rog să mă contrazici, eu sunt om de neştiinţă nu cercetător în halat) Prin anul lui băţ-6’ntors-6’ntors-scăunel (1994) cercetătorii de la CERN, adecă Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (mă dor tastele de la scris titlul ăsta cât un şerpe), s-au simţit cam înghesuiţi în laboratoarele lor vechi. Şi din cauză că în înghesuiala cu pricina s-au vărsat multe cafele, le-a venit ideea să construiască un tunel de 29 km, ca să poată organiza curse de protoni. S-au dus la fabrică, au cumpărat tablă galvanizată, 5000 de magneţi superconductori şi o maşină de espresso (să-şi facă cafea). Ideea de bază a fost să fugărească un pâlc de protoni prin tunel cu o viteză egală cu 99,9999991 din viteza luminii. Le-a ieşit fenta! Datorită acestei viteze, clar mai mare ca la dacie, s-a produs şi puţină căldură – cam de 100.000 ori mai mare ca în centrul Soarelui. După ce şi-au făcut ei multă omletă direct pe pereţii tunelului, ca să scape de inconvenientul temperaturii, au răcit instalaţia la – 271,25 C. ...după care s-au îmbrâncit care să pună limba pe tunel să verficie dacă e suficient de rece. Era rece! Deci aveau una bucată ţavă lungă de 29 km în formă de buclă şi 5000 de magneti superconductori (pentru că erau răciţi la -271,25 C). Dintr-o banală butelie de hidrogen comprimat au fost aleşi pe sprânceană câţva atomi de hidrogen. Aceştia au pus tremurânzi mâna pe clanţă şi au intrat în camera-sursă. Aici, nişte particule de europarlamentari le-au ciordit repede electronii. Fără electronii cu pricina, atomii de hidrogen s-au transformat în nuclei de hidrogen încărcaţi pozitiv, putând fi astfel acceleraţi la maximum de un câmp magnetic. Zis şi făcut. Protonii au fugit tot mai repede şi mai repede prin ţeava de la Geneva până la un moment dat când cercetătorii au schimbat brusc marcajele rutiere astfel încât protonii s-au pleznit unii de alţii ca proştii – lucru imposibil în condiţii normale de trafic, deoarece protonii, fiind toţi pozitivi, nu se suferă deloc între ei şi nu s-ar aprocia neam! Ce urmăreau cercetătorii în toată povestea asta? Sperau să vază Bossonul lui Higgs. Ce este acesta ar să mă întrebaţi acum nerăbdători. Este o partiqulă mică, mică, mică de tot care dă masă tuturor celorlalte particule. Le face să tragă la cântar. Şi cică ar hi văzut-o... „Asta tre să hie particula lui Dumnezeu!” ar hi zis ei bucuroşi... şi au băut o cinzeacă. Mai târziu şi-au dat seama că văzuseră greşit şi au dezminţit.

De fapt nu ştie nimeni exact dacă oamenii de ştiinţă l-au întâlnit pe Bosonul lui Higgs, cel mai probabil că nu. Gurile rele spun însă că în cadrul acestui experiment s-au născut nişte guri rele negre şi mici. Microscopic de mici. Care însă înghit materie cu gogâlţuri şi cresc tot mai mari, urmând ca până în 2012 să înfulece tot pământul. Alţii spun că nu va fi cazul.

Multă sănătate!

Toarnă şi restul »

Intră pe Mess direct cu Messia! Horaţiu Mihail a tras de 666 de ori de fiară şi s-a eliberat

Nu mai e mult şi Messia împlineşte 40 de ani, pe 24 Iulie 2009 A.D.! Chef biblic, yiihaaa! Unde oare o da de băut vin cu gust de apă?

E prezent peste tot: pe Neogen, pe Hi5, pe Facebook, pe la DDTV, CosmosTV, EsoTV (aici e expert în destin, are hotline), pe Dump.ro (aici are clipuri care să te pătrundă), pe la ziare, reviste... imaginea din dreapta de exp e de pe codrosu.ro. Are şi două saituri, în primul apare sub numele de HORUSRA, apoi s-a gândit că parcă ar fi mai profetabil să se cheme Mesia: s-a numit MESSIA cu doi de s, fiindcă Mesia.ro era luat.

Înainte de revelaţie, în perioada în care-şi căuta identitatea, îl chema Horaţiu Mihail şi era un simplu paranormal de ocazie, adică un tip care nu era invitat la nici o petrecere în şcoală, aşa că s-a făcut Maestru Reiki şi Preot Melkizedek. După o vreme, ai lui i-au zis: Horică mamă, hai fă-ţi şi tu un viitor, nu ne mai bâzâi toată ziua la ceacră cu simboale! Şi el s-a pus pe treabă. Şi-a zis "Nimic nu-i mai profetabil decât să fii profet!" Şi fiindcă era single l-a ales pe Isus, era logic.

Iauite neşte paragrafe din Autobiografia lui Mess-ia (un screen-shot din saitul de culoare mov al mântuirii Messia.ro, din care am scos movul ca să poată fi citit fără filtru de protecţie):

No-comment...

Întocmai cum Isus a fugit în tinereţea lui prin deşert după iepuri, tot aşa şi Horică a fost prin toate cursurile de valoare din lumea spirituală românească: Reki, Merkabah, Arte Marţiale, Culturism Ascetic, Qi-Gong, Meditaţie Tibetană... Exact ca Isus are o căciulă de diplome şi un corp bine lucrat - asta desigur, după ce a renunţat la foamea ascezei şi a înghiţit nişte proteine pranice.

După ce a fost el "pă la yoga şi pă la sală" de şi-a formatat trupul după chipul şi asemănarea lui Van Damme, şi-a zis că e gata de-acuma să lumineze calea fraierilor care se uită la DDTV ca la biblie. Zice că cei 12 apostoli şi Maria Magdalena sunt şi ei încarnaţi în România. Până la noi ordine ei bântuie prin malluri. Mai zice că poate să schimbe gustul apei. Din Borsec în Biborţeni. Însă nu vrea s-o facă, că nu ăsta-i jobul lui acuma pe Pământ. Are şi un forum, unde-şi arată "adevărata faţă", e webmaster şi are rank de 5 Săbii.

Se citează el pe el... din Biblie, how cool is that! Mă citez şi eu pe Mine de aici din blogul Meu şi-Mi zic, tot Mie: Apără şi Fereşte! +++ (trei cruci, amin)

Când intri pe saitul lui mov ţipător ar trebui să auzi o voce ca de tunet care să zică: "I am your WebMasterrrr!"... Şi de fiecare dată când intră Horică să mai schimbe una-alta să apară Apostolii animaţi în Flash şi să zică umili: "Yes Master, we apply Changes!"

Acuma luaţi un dumicat de Cheeseburger sfinţit, o cola din Cana cu gust de vin, pregătiţi-vă degetele pentru cruce (că nu durează mult) şi degustaţi această pauză publicitară în care Messia ne zice c-a "ajuns":

- na că s-a şters autoreclama asta penibilă, nu-ş ce că toate linkurile care duc către clipuri cu Messia care le pun aici după o vreme dispar -

Cine nu s-a săturat şi mai are cola în Cana, un clip mai nou:

- na că s-a şters şi ăsta, căutaţi şi voi pe Google, să vă cruciţi -

Aşaaa... După această pauză, cu interesul amorţit, am mai săpat încă odată pe net după Mesia, am dat pe 9AM de o istorisire despre el, scrisă pe vremea când Horaţiu era dealer de secrete spirituale şi era doar încarnarea lui Ra, nu adevărratul Messia. Cine are ochi de citit să citească. Cine nu, nu pierde nimic.

Trăgând de concluzie să vină mai repede (că-mi lăcrimează ochii de la atâta lumină şi cunoaştere), nu pot decât să presupun că pe Hi5, Noi2 şi Facebook o caută neobosit pe Magdalena să meargă împreună la sală să tragă de Fiară.

Toarnă şi restul »

Raelienii visează la un Ufodrom de luxe pentru Elohimi

Ştiai că noi suntem făcuţi de Elohimi, adică de nişte extratereştri de ştiinţă care în weekend fac turism intergalactic? Ei au şi un şef, se numeşte Yahweh Elohim, ce coincidenţă fericită.

Rael.org este o barcă plină de speranţă din marea internetului populată de un Claude Vorilhon: RAEL - altă coincidenţă fericită de nume. Un francez "spiritual, senzual şi plin de ştiinţă" - după cum ne zice chiar el himself. Ciudat e că ştiinţa de care e plin nu l-a învăţat că Elohim este un plural, înseamnă "Zei". După ce a fost chemat la şedinţă fix în craterul un vulcan chiar de către domnul Zei (Yahveh), el a adunat de prin lume o groază de adepţi aduşi cu pluta promiţându-le viaţă veşnică prin clonare.

Plutaş fruntaş la noi în sat este TOMIŢĂ MARINESCU, botezat cu apă plată TOMIRAEL. După ce a aflat că dacă trece la raelieni trupul său poate fi clonat iar spiritul mutat în noua reşedinţă, el a intrat în vrie şi a cerut guvernului nost' o palmă lată de pământ pe care să facă un fel de Ufodrom sau Farfuriodrom pentru prietenii lui extratereştri pe care nu i-a văzut niciodată dar care deja sunt pe drum încoace şi aterizează pe ceas în 2035. Fiindcă elohimii nu vor să aterizeze oricum, pe casa vreunui oltean aşa, ci cu pompă. Vor să se simtă doriţi, iar semnul pentru dorinţa noastră este un ditai Ufodromul plasat la iarbă verde, cu piscină, bar de negri... Să-nţelegem că le place să se scalde. Ar merge şi o manea cosmică la un grătar cu mici în vid, întorşi cu racleta de o duduie cu ţâţe mari (prevăzute în codul genetic).

ProTVu' a remarcat mişcarea raeliană şi l-a filmat pe Tomiţă în plină acţiune, adică în timp ce se uita în sus după Elohimi:

Ca să înţelegem în clar ce ne dau nouă Elohimii dacă-i primim la noi în bătătură: Adecă dacă până-n 2035 mă fac raeliancă, po să biau, să mă ospătez, să fac riduri, lii, lii, măi-măi, că dup-aia pot să-mi zmulg o celulă, s-o bag la reactor şi pe partea cealaltă să iasă un nou "Eu" de 18 ani. Dar tre să fiu atentă să-mi transfer şi memoria, altfel o să iasă un "Eu" cam tăntălău aşa. Totul sună logic şi tehnic, seamănă cu multe filme. De fapt după atâta literatură SF teoria pare atât de viabilă încât racolează o samă de mistici pătrunşi de ufologie şi altă samă de de gospodine care visează la un rol important pe planetă... Dacă promisiunea lui Vorilhon chiar s-ar întâmpla... îţi dai seama cum ar fi ca toţi derilanţii ăştia să mai trăiască încă odată pe Pământ? Dar pe mine de fapt nu mă deranjează câtuşi de puţin mişcările astea de sectă paşnică, chiar sunt mulţumită că există aşa oameni, că am de ce mă amuza sometimes. Câtă vreme nu se înmulţesc necontrolat şi nu ajung să-i împingă pe cei din jur prin politici agresive, they're fine. Multă sănătate. Aşa... aflăm că pe Scoarţa Pâmântului sunt nu mai puţin de 40.000 de raelieni cu steaua lui David agăţată de gât. Păi dacă fiecare ar marca câte 10 Euro, s-ar strânge de-un lot la Pipera, nu? De ce atunci vor ogorul moca de la guvern? ...scuze, m-am dus pe saitul lor să mă mai documentez. Fiţ atenţ aicea: "Aceasta ambasada va deveni cel de-al Treilea Templu, dupa cum este prevestit in scripturile stravechi. In functie de specificatiile indicate de Elohimi, ea trebuie construita intr-o locatie neutra careia i-au fost garantate DREPTURI DE EXTRATERITORIALITATE si SPATIU AERIAN NEUTRU. Asigurarea unei asemenea ambasade si obtinerea garantiilor necesare pentru drepturile ocupantilor ei vor dovedi faptul ca umanitatea este pregatita pentru o intalnire oficiala cu creatorii ei." (citat Rael.org) După poză deducem că Monsieur Rael n-ar vrea să-şi facă ufordromul pe vreun coclaur plin de mărăcini, fie el şi neutru:

(sursa: ro.rael.org) "Miscarea Raeliana a cerut recent unui numar de tari sa ia in considerare gazduirea proiectului ambasadei, si cateva au aratat interes in a aloca spatiu pentru o asemenea tentativa. Discutii preliminare sunt deja in desfasurare! Dupa cum este aratat in documentul prezentat diferitelor guverne abordate, Ambasada Creatorilor Nostri din Spatiu va aduce beneficii financiare substantiale tarii care o va gazdui. NOROCOASA NATIUNE se va bucura de asemenea de PROTECTIA SPECIALA A ELOHIMILOR, si va deveni centrul spiritual si stiintific al planetei pentru MILENIILE care urmeaza." (alt citat Rael.org)

Protecţie specială a Elohimior faţă de CE? Discuţii preliminare cu care ţări?!? Vreau să ştiu şi eu, să şterg ţara de pe lista de emigrat. Un loc plin de Raelieni entuziaşţi care aşteaptă 2035 cu ochii aţintiţi spre boltă şi de moşi cu bani care vor să-şi bage celula la clonator...

Toarnă şi restul »