Roman-foileton de capă şi şpaclu (fost Dac-foileton):
The Common Life of Cherchelon and Lady Distiluna, doi trentagenari stabiliţi în Mexic la sud de Cancun. Ecranizare la monitor a unor fapte reale şi gânduri imaginare petrecute de ei.

DOCUMENTAR

Cu lupa prin Lumea cu care ne tot învârtim

ENIGME

Fenomene Tulburi inexplicate pe larg

SPIR'TUALITATE

Pe unde mai rătăceşte Oaia Pierdută

TELELEU ENTERPRISE

Turism Intergalaptic: Jurnal de Babord

MAGAZIN DUMINICAL

De citit când ţi-e lumea mai dragă

BLOG DE MEXIC

Adelante prin Hăţişurile Paradisului Mexican

Tahiti: aşa a început totul...

DISTILLERY CHANNEL în premieră pe comună prezintă:

PRIMA EXPEDIŢIE TELELEU ENTERPRISE LA TROPICE
4 februarie-4 martie 2009
ECHIPAJ: Cherchelon, Lady Distiluna & Tirbuşon G

A fost odată ca niciodată... A fost februarie 2009, luna Tahiti...

JURNAL DE BABORD
(colaj de frânturi de impresii scrise acolo în beţia tropicelor, să ne înţelegem)

Hai Namaste!
Cinstesc acest loc în care când ies din curte, imediat după găurile de crab apare o apă mare mare, aproape de neînţeles. Când mă bag în Mureşul ăsta imens din faţa ochilor, de undeva din mijlocul nesfârşitului apar şi se uită la mine foarte mulţi peşti coloraţi cu feţe de looney tunes.

CIREZI DE PEŞTI
cirezi

INDIVID LA MASĂ
1 fiş

SMALLTALK
3 fiş

Aici pe insulă există o singură stradă asfaltată, lungă de 60 km, care nu are capăt, intersecţii sau semafoare, carevasăzică e circulară. Se pare că primăria din Moorea n-a investit în buldozăre. Metoda locală de astupare a gropilor din asfalt este pur manuală, cu punga de plastic. Am văzut noi cum se face: în amiaza mare, inginerul stă în remorcă şi împarte subinginerilor pungi cu raţii imprecise de asfalt moale. Aceştia le iau şi le golesc în groapa vizată iar apoi pleacă agale mai departe, urmând ca traficul de seară să niveleze treaba nemţeşte.

Aici iarna îi ia pe toţi prin surprindere. Nimeni nu îşi dă seama când vine, findcă în partea asta de Lume, iarna chiar e ca vara. Numai casele de fiţze au geamuri la ferestre, în rest există numai un fel de obloane pentru ciclon, care am înţeles că vine cam odată la 40 de ani.

Săptămâna trecută am fost acostaţi pe plaja paradisiacă din golful Temae de un tânăr localnic vorbăreţ care fuma iarbă uscată şi bea bere. Era neliniştit din cauza relaxării de pe insulă. Spunea că abia aşteaptă să meargă în capitală ''să privească stresul’’. Aflând de unde venim, ne-a întrebat dacă la -20 de grade afară i se poate rupe degetul mic de la mână. L-am liniştit spunându-i că asta se întămplă numai la -25. După discuţia cu noi a ajuns rapid la concluzia că sigur nu privise destul stres la viaţa lui.

GOLFUL TEMAE...
Temae Bay Moorea

Aici femeile pe măsură ce cresc se fac tot mai mari, astfel că atunci când merg pe bicicletă, bicicleta abia se vede de sub ele – compusul arată aşa ca o masă de forme bronzate cu o roată înainte şi alta dinapoi. Pe la 3 dupămasa, atunci când toate femeile se relaxează dupa o zi de stat şi imerg graţios în ocean să facă o baie, apare fenomenul de creştere a nivelului apei, pe care cercetătorii britanici l-au denumit flux. În Tahiti dacă eşti femeie e musai să fii grăsună - e semn de bunăstare materială. Dacă eşti mai pirpirie aşa pari c-ai fi cam sărmană şi nu prea ai şanse să te căsătoreşti.

În faţa prispei, vizavi de butelia ruginită a oaspeţilor vecini, avem un gard verde care produce dicotiledonate, adică un fel de fasole verde pe care o culegem zilnic. Dacă nu o culegem, gardul riscă să se umple prea tare şi să cadă jos. L-am numit ''gardul abundenţei'', exact ca într-o poveste indiană pe care am uitat-o.

Odată ajuns aici uiţi tot - ţi se şterge memoria activă şi devii una cu Nesfărşitul.

NESFĂRŞITUL
nesfârşitul

NESFĂRŞITUL DE DUPĂMASĂ
nesfârşitul de dupămasă

NESFĂRŞITUL DE SEARĂ
nesfârşitul de seară

NESFĂRŞITUL DE LUX
nesfârşitul de lux

În afară de cele 25 de şopârle mici de pe tavan simţim că mai avem în colibă încă un animal mic, nedetectabil, care roade orice e negru şi relativ moale. Acum o săptămână mi-a decupat ultimul „s” de pe o pereche de bikini ''kiss''. Apoi i s-a părut gustos şi buretele negru de la căştile lui Edi. Bine că laptopul lui Gee nu e din bumbac.

Avem şi o pasăre mică, sălbatică, de curte. Ea vine cănd suntem noi plecaţi cu pluta, kaiakul sau scaunul verde gonflabil şi găureşte bananele de pe ciomagul cu banane agăţat de streaşina noastră din frunze uscate de palmier. Aici găinile nu locuiesc la coteţ ci fug libere printre palmieri sau pe şosea şi zboară sus de tot, până unde se termină ei, palmierii. Mai sus nu circulă, de teamă să nu le apuce ouatul în zbor.

GĂINA DE ARHIPELAG
de-ale găinilor

Avem şi foarte multe furnici. O mare parte sunt bine organizate pe prispă, care totodată are şi funcţia de bucătărie. Noaptea ele extermină orice urmă de aliment lăstat la vedere. Dacă doreşti de exemplu să rămâi doar cu părţile tari dintr-o mâncare fără să te murdăreşţi pe mâini, o laşi pe masă. Până dimineaţă, treaba e rezolvată. O altă mare parte din furnici e organizată în marşalioane în baie. Acolo nu ne dăm seama exact ce ar putea pofti. Poate că baia e construită pe un muşuroi. Pe acestea le-a ameţit Edi intr-o zi cu nişte şprei delirant, cu un fulger pe el. Îl enerva numărul lor. Au înţepenit din mers. A doua zi un Gecko a leşinat în baie de la o supradoză de furnici. Apoi a murit de cald.

Acum câteva zile, George a plecat către miezul insulei la vânătoare de net wireless. În livada de cocotieri din spatele Spa-ului unui vecin, a dat de urma unei reţele. Şi-a azmuţit laptopul pe ea şi a prins-o până la urmă, într-o luptă în care a transpirat foarte mult că erau doo ziua. În imaginea următoare îl vizionaţi pe Gee cum se ia la la trântă cu Uaiărlessul în jungla tropicală. [imagine lipsă, nu-ş pe unde am pus-o]

O furtună mică ce s-a pornit tocma acum când scriam şi se va termina imediat ce trec la paragraful următor. Din bungalowul vecin, o proaspătă mireasă cu două pahare de şampanie a ieşit timid şi a fost imediat zburată de vijelie până la maşină - se duce pesemne la vreun picnic romantic plănuit cu forţa.

EXEMPLU DE FURTUNĂ MICĂ
furtună mică

Ieri voisinul nostru francez a cântat în curte la furtun. Avea un ţâmbure la un capăt şi un ştuţ la celălalt (capăt). Ţîmburele era fixat între buzele lui. Cu mîna dreaptă efectua mişcări spiralate, pentru flexarea sunetului primordial care izbucnea din ştuţ.

Viaţa culinară aici este un paradis armonios, plin de ingrediente componente. Mâncăm mai ceva decât la Mandala, cu Edi care ne momeşte cu tot felul de experimente fusion concepute pe aragazul marca Hawaii. De bun ce e totul, zilnic ne dăm ochii peste cap. În urma testelor culinare la care încă din prima zi ne-a supus Ed, am dezvoltat pe limbă un fel de ventuze gustative (chestiile astea deja nu se mai pot numi papile). Vorba cântecului: „ş-avea bustul lat cât cureaua şi papila cât china!” (prost cântec...)

Aici pe insulă există două golfuri mari: Golful Opunohu, unde a debarcat prima oară Căpitanul Cook atunci când i s-a terminat oceanul din faţă şi un al doilea, Golful Cook, unde nu a debarcat Căpitanul Cook deoarece era deja debarcat în Golful Opunohu.

GOLFUL OPUNOHU
Opunohu Bay

Alimentele la supermarchet sunt normale ca preţ, cam ca pe la noi, doar pâinea e foarte scumpă: o pâine costă cam cât un cauciuc din dezmembrări. Aşa se face că am mâncat noi mult orez tailandez adus cu cargo-ul. Pământul pe insulă e aproape vertical, din cauza vulcanilor care-l ţin aşa. Tocmai am avut o viziune: dacă de exemplu s-ar organiza pe plan local un lan de porumb vulcanic, atunci pănuşii ar trebui culeşi cu coarda şi pioletul.

HAI FUMĂM UN NOR...
norişor în vulcănel

Acum două săptîmâni am fost să vedem o cascadă ca-n filme pe care n-am văzut-o deloc. Azi am aflat că ea de fapt nu funcţionează, că de la o vreme nu mai e apă pe coama de 90 de grade a muntelui. Băiatul care toarnă apă pentru turişti de sus din fostul horn al vulcanului a plecat cu feribotul la oraş. Pe un drum lateral, pe-un alt plai vulcanic, am zumat optic 6x nişte capre care gustau nişte iarbă tropicală în mijlocul unui pâlc de cocotieri. Camuflat bine în junglă, printre ţânţari, se uita plin de sete la noi un cal maro. Arăta exact ca modelul românesc de cal, totuşi parcă ceva mai slim, ca tiunat pentru un look mai costeliv.

Pe-aici dacă rulezi de colo-colo pe singura stradă circulară fără capăt, observi nu fără suprindere foarte multă Dacie Logan - cea mai ieftenă maşînă din Oceania: 14 000 Euro only.

Ca şi faună vegetală am întâlnit şi câteva curiozităţi, cum ar fi de exemplu Arborele de Chiflă - zis URU, din care se fac multe chestii aproape comestibile, care mai de care mai cleioase, întocmai ca miezul de pâine în faza de cocă. Crusta Urului copt are gust bun, ca de dovleac copt, însă mijlocul ţi se lipeşte de dinţi ca prenadezul de capac. Personal cred că acest mult-spus fruct este un aliment mai degrabă potrivit pentru vîrsta a treia. You know... vine o vreme în viaţa omului când îi pleacă toţi dinţii din gură... Atunci el capătă un zâmbet moale şi roz şi astfel URU nu mai are de ce se apuca în drum spre stomac. Alte curiozităţi ar fi Fructul cu Gust de Ceapă, apoi Fructul Untos, fără gust dar cu aromă uşoară de peşte proaspăt, apoi Fructul Noni, cu aspect de cartof verde ondulat cu puncte - care nu se poate nici mânca, nici bea, nici unge, nici, stoarce şi ca urmare a fost declarat ''medicinal''. Mai e şi Fructul cu limba scoasă cules de Gee în pădure, despre care vecinul ne-a spus că nu ajută la nimic (avea o faţă speriată când ne-a spus). A nu se neînţelege: fructul era cel cu limba scoasă, nu Gee.
Bananele de aici sunt foarte mici, cam cât un deget umflat ca lovit de ciocan. Păcat că nu se pot fuma bananele astea, că ţigările-s foarte scumpe în Pacific. Ca o paralelă tâmpită, dacă să zicem fumezi un pachet zilnic, e ca şi cum ai fuma câte un tricou chinezesc pe zi. Pentru omul creol tahitian nu e mare difetenţă ca preţ dacă ar fuma marijuana în loc de tutun - ceea ce se şi întamplă de altfel în orice casă umilă din insulă. Aceşti oameni sunt foarte stresaţi de liniştea înconjurătoare aşa că dimineaţa înainte de a merge la lucru, tot tahitianul îndeasă un joint de ''bon matin''. Apoi zâmbeşte toată ziua. Turiştii au senzaţia că li se zîmbeşte pentru că le sunt foarte simpatici localnicilor, insă cultivatorii locali ilegali ştiu de ce.

Despre viaţa pe uscat... Este luni, 23 făurar 2009, vara tropicală e pe sfârşite... începe o nouă vară. Suntem aici de aproape 3 săptămâni. Este sezonul ploios. Teoretic. Practic, se pare că plouă fix numai pe partea opusă a insulei. Aici in Nord plouă la fel de des, dar numai când suntem sub apă. La noi pe mal a plouat doar 3 zile din 28. În prima dupămasă de ploaie mai serioasă a plouat toată noaptea, astfel am jucat noi de 23 de ori Remi pe îndelete.

Tinerii tahitieni... Frumoşi, solizi, înalţi, foarte bronzaţi, cu maieuri marca „Polar Bear”... Unii dintre ei nu suportă ideea că au păr negru şi creţ (pe cap), ca urmare şi-l decolorează până la blond nordic, apoi îşi fac poze cu celularul şi le trimit în reţeaua Tiki Phone.

Ziua de lucru în Tahiti începe pe la 4-5 dimineaţa pe răcoare si ţine până pe la 12, când începe pauza. În timpul liber ţăranii de aici beau bere în lagună (pentru că nu au şanţ). Duminica, supermarketul din Pao-Pao are program scurt: deschide la 5 dimineaţa şi închide la 8, tot dimineaţa. După ora 8, toată lumea bea bere sau ţuică de ananas în lagună.

Picioarele lui George sunt prevăzute la capăt cu nişte nicovale maro: adică nişte sandale solide din piele cumpărate în ultimul moment din ţară, care-l fac să arate ca un filosof rus naufragiat. Nu e vina lui, era iarnă, nu găseai de cumpărat decât sandale ruseşti la noi în sat.. I-au fost de mare folos, atât pe uscat cât şi pe umed, pe saltea, în kaiak sau pe coral. Foarte solide sandalele. Momentan sunt în reparaţii. Au fost singurele sandale din singurul magazin care avea sandale în ianuarie: acele sandale. Era în perioada căutărilor înfrigurate dinaintea vacanţei tropicale, când George scotea din tolbă întrebări de genul „aveţi cremă de soare?” sau „...saltele gonflabile?” – dând pe toţi vânzătorii de 3 ori peste cap şi transformându-i în muscă.

Voisinul nostru francez... L-am întrebat cu ce s-a ocupat înainte de pensie: a zis „je souis ete alarme!”. Adică cum „ai fost alarmat”, l-am întrebat eu. Apoi mi-a picat fisa să desfac ultimele două cuvinte: reiese ca a fost în armată. Are un prieten şi o casă în Burkina Fasso, o casă solidă, din beton, de 10 000 de euro. L-am întrebat dacă are acolo mare, munte sau părdure. A răspuns la toate întrebările pe rând, NU - foarte mulţumit de el şi de răspuns. Atunci am fost şi mai curioasă să aflu dacă există de mâncare pe acolo. A zis că burkino-fassienii sunt foarte săraci, dar sunt multe magazine de unde poţi cumpăra conserve. Atunci l-am întrebat „Păi atunci de ce ţi-ai luat casă acolo, unde nu e nimic?” A stat, s-a gândit la chestia asta pentru prima oară în viaţă şi a realizat că nu ştie exact.

Acest simpatic voisin francez, pe numele lui Joel, a intrat în schemă în ultima săptămână. După ce i-au plecat rudele din vizita anuală, a început din nou să se plictisească îngrozitor: dormea toată ziua, bea bere locală, făcea rebuse şi se uita pe rând la cele două canale TV de pe insulă. Ne dădea mereu din fructele care nu-i mai încăpeau în frigider şi ne desfăcea cu mare şchemă nucile de cocos. Dormea peste tot pe unde apuca: în scaun la soare, cu capul pe masă, cu capul lângă masă, cu capul în piept, şamd. Odată, după ce s-a trezit ne-am împrietenit.

VOISINUL JOEL, LÂNGĂ GARDUL ABUNDENŢEI
Joel

El ne-a dus cu maşina lui cu radiatorul spart şi ne-a arătat insaidurile insulei, adică acele activităţi pentru care turiştii plătesc o groaz’ de bani şi pe care noi cu ajutorul lui le-am gustat gratis. Aşa am văzut noi delfinii şi mai apoi ne-am dus să înotăm cu pisicile de mare şi cu rechinii. Da, cu rechinii. Aici ei sunt aşa, ca nişte animale de casă. In timp ce Rechinul de Ocean este flămând, extrem de vigilent şi are 9 metri la pubertate, Rechinul de Lagună este mic, are numai 2 m şi am înţeles că este tot timpul sătul (deşi nu prea se vede asta pe faţa lui). Pisicile de mare au şi ele cca. 2m în diamentru şi arată ca nişte plăpumi pe pe fundul apei. Iniţial ele vin la tine curioase dacă ai peşte să le dai. Dacă ai peşte sau dacă doar miroşi a peşte, vin şi se gudură pe langă tine exact ca pisicile de uscat. Sunt albe pe burtă şi gri pe spate. Pe burtă au o guriţă triunghiulară, mică şi veselă. Ochii îi au pe spate. Au o privire ghiduşă. Sunt neam cu rechinii. Sunt catifelate daca le atingi şi se plictisesc repede de schemele tale daca nu ai peşte.

LA PISICI
pisică

LA DELFIN
delfin

Sunt foarte mulţi chinezi în Tahiti, ei au toate magazinele. Combinaţia dintre chinezi şi tahitieni se lasă cu nişte copii foarte frumoşi, care se fac toţi fotomodele. Deşi tahitiencele mature sunt foarte grase (spuneam mai devreme că ăsta e un semn tradiţional de spor în casă), ele sunt frumuşele la chip şi zâmbesc tot timpul.

Lagunariumul este un fel de aşezământ de divertisment pentru peşti aflat pe un motu - "insulă mică". Adică aici peştii au viaţă bună. Au program de masă zilnic: la ora 10:30 li se dă de mâncare de către ghizi, iar ei cu ocazia asta se distrează privind turiştii cum se străduiesc să-i fotografieze. Îmi imaginez peştii cum discută între ei: „Tu unde lucrezi?” „A, io am prins un job la Lagunarium. Fac modeling.” „Uai mă, nu mă bagi şi pe mine acolo?” „Încerc mă, să văd ce pot să fac. Ăştia vor numai cu experienţă” etc.

ÎN DUM SPRE MOTU
Ed la haltera de plastic

MOTU
Moreea motu

În Lagunarium există şi un bar. L-am întrebat pe fotomodelul uman responsabil cu aşezământul dacă avem voie să fumăm la masă. S-a uitat la mine contrariat şi a zis: „What? Oh.. Here, you have to smoke!” În Tahiti se fumează peste tot, chiar şi în aeroport, la controlul vamal cu bip-bip. Care control vamal nu e de fapt un control, ci un fel de pasaj de trecere liberă, cu o tejghea a cote, pe care stau vameşii, se uită leneş la turiştii albi şi desigur, fumează (duty free).

De la voisinul Joel am aflat printre altele cum ca în Polinezia nu există impozit pe salariu. Salariul minim e de 1300€, cel de funcţionar e minim 2500€, nu există sistem social, spitalul e gratis, şi nu se face ITP la maşini. Aşa am inţeles de ce vezi pe şosea, în afară de groaza de jipane ultimul răcnet, o samă de maşini ruginite, care merg foarte încet, cu uşi care stau să cadă sau chiar făr’ de uşi.

Apa din casă este gratis dacă optezi pentru sursa nefiltrată care plouă, apoi cade prin munte şi iese prin izvor la tine în curte. Dacă eşti nebun şi vrei apă cu clor, atunci plăteşti.

Toate femeile poartă Hibiscus sau Tiară la ureche. Pesemne asta e ţara „Florii la ureche” mi-am zis, după o lună de plajă. O ţară care îţi arată cam cum ar putea fi viaţa dacă ar hi să fie...

FLOARE (PENTRU URECHE)
hibiscusss - floare de pus după ureche

Hai Manuia şi Mauruuru pentru atenţie!

A bientot,
Lady Dstiluna

Pentru cazare low budget în Tahiti, recomand cu căldură tropicală:
Pension Dina - Moorea

1 Comentării:

  1. Lady nu sunteti intreaga "a la tete". Super tare descrierea. Senzational...Va trageti din Smarandita popii? Bravo. Am fost captivat pe deplin si de naratiune si de imagini. Mult noroc si sper sa stau si eu de vorba intr-o buna jurne avec le voisin.

    RăspundețiȘtergere

(scrie încet, că noi nu citim prea repede)

Entradas populares

 
Copyright © 2011 Distillery Channel | Powered by Blogger
Template by Free WP Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Modificat genetic by Lady Distiluna