Roman-foileton de capă şi şpaclu (fost Dac-foileton):
The Common Life of Cherchelon and Lady Distiluna, doi trentagenari stabiliţi în Mexic la sud de Cancun. Ecranizare la monitor a unor fapte reale şi gânduri imaginare petrecute de ei.

DOCUMENTAR

Cu lupa prin Lumea cu care ne tot învârtim

ENIGME

Fenomene Tulburi inexplicate pe larg

SPIR'TUALITATE

Pe unde mai rătăceşte Oaia Pierdută

TELELEU ENTERPRISE

Turism Intergalaptic: Jurnal de Babord

MAGAZIN DUMINICAL

De citit când ţi-e lumea mai dragă

BLOG DE MEXIC

Adelante prin Hăţişurile Paradisului Mexican

Republica Dominicană: primele zile...

Aseară au venit pe lângă gard 2 dominicani cu o lanternă, strecurându-şi mâinile prin sârma ghimpată de la hambarul unde dormim… I-am depistat după tricourile albe. Dacă nu le aveau pe ei, noaptea la tropice fiind şi ea tot neagră, aş fi zis că o lanternă din spaţiu pluteşte liber la noi în atelier. M-am dus la ei şi i-am întrebat ce caută în noapte la noi în sat: Que quiere Usted aqui ahora? - am spus într-o spaniolă învăţată pe drum din dicţionar. Mi-au răspuns că au lăsat nişte argint (?) în maşina de spălat de sub geam, o maşină prăfuită veche de tip Albalux. M-am mirat (în sinea mea) şi le-am zis ferm să vină mâine să vorbescă cu Tanti Ute, proprietara hambarului pe care-l închiriasem, pe care spuneau că o cunosc bine… Azi pe la 11, vine chiar Tanti Ute pe la noi cu nişte treabă… I-am zis de comesenii de aseară şi ne-a lămurit (de data asta în germană) că ei sunt vigilanţii ştrăzii şi că acolo pe maşină le lasă ea din când în când de mâncare, după care ei vin şi aduc înapoi farfuriile goale. Aha!-mi-am zis, cu vocea lui Morgan Freeman… Misterul din capul meu se făcu praf: cuvântul PLATO…. Înseamnă "farfurie". Aseară în capul meu însemna argint: PLATA…

Dar cum am ajuns aici?

Totul a început prin Iulie… Era pe la 4 dupămasa… Cum stăteam eu aşa pe canapea la cârma internetului, i-am zis deodată lui Cherchelon: Hai sa emigrăm! La care el se pare că atâta aştepta... Pac, 1 lună de căutări pe net… Cum te faci rezident colo sau colo, câţi bani îţi trebe, etc. Ţări tropicale, claro que si. Doar nu era să mergem în tundra canadiană să facem carieră în domeniul crăpării lemnului cu toporul şi să dormim cu căciuli ruseşti în cap (cu urechi).

Am găsit în sfârşit o ţară care ne primeşte fără să demonstrăm că suntem milionari sau sude-de-miari în euro si căreia, în final, îi vom putea vorbi şi lingua: Hispaniola. Ţara aceasta în care dacă nu zâmbeşti te crede lumea nebun se cheamă Republica Dominicană. Ţara lui Duminică…

Era Duminică atunci când am părăsit gara de avioane BBU (Bucureşti Băneasa). Acolo era cam ca la Obor. Rumâni scofâlciţi, sacoşe cu sarmale bine împachetate să nu le miroasă cânele până ajung la cală, tăntici cu copchii în cărucioare… Copchii erau drăgălaşi. Cărucioarele ne ajutau să ne îmbrâncim mai bine la check-in.

Zbor la Bruxelles cu Blue-Air. Un fel de autobuz de altitudine. Bun zbor totuşi. La final, se stinge vocea pilotului care ne zice că nu mai avem de ce ne teme si pac! ...când ne aşteptam cu toţii mai puţin, începu să se rostogolească din difuzoare la maxim melodia aia cunoscută cu Che Guevarra... Bruxelles... rumâni care pichetează culoarul îngust dintre scaune, bulucindu-se în mod tradiţional... Che Guevarra... legătura îmi scapă acum... Am râs noi ce am râs în pumni, după care am aşteptat să se desţelenescă dopul de oameni de la gura aveonului. Buun... Luăm un lift, apoi o dubă gratis şi ajungem de ne cazăm la Novotel în aeroport – un hotel cu aspect de fabrică nouă. Cameră mare, ceai, cafea, bomboane mici la liber. Aveau jos şi un fel de cantină (judecând după aspect). Ne uităm timid pe meniu: 4€ un buchet de catofi prăjiţi… whoa. Hai în aeroport, am văzut acolo un fel de fast food şi un supermarche. Ne urcăm în duba moca de transfer dintre fabrica de cazare si aeroport. Fain aeroport! Aerportul ăsta e de acum în topul aeropoartelor din capul meu – nota 20 pentru eficienţă, simplitate si organizare! Aşa… Era seară… eram la Arrivals. Quality Burger… un fel de McDo. Cu preţuri de Sofitel. Am luat 3 lulele, să-şi potolească Edi foamea. Mai mult şi-a potolit curiozitatea, de foame nu scapi aici cu una cu două... Mai aveam cu noi o punguţă cu nişte fierătanii, adica euro mărunţi şi foarte mărunţi. I-am făcut turnuleţe pe masă şi am descoperit suma: 3.15 €. Bun! Hai la Supermarchet să vedem daca putem lua ceva de ei. Desigur, mai aveam noi ceva bani la noi, plus „some books of credit”, dar era kinda’cool să te învârţi ca un aurolac în aeroporul de la Bruxelles... Ne-am fâţâit cca. 30 minute prin magazăn şi am reuşit să cumpărăm aşa: o pâine rotundă, nişte unt-margarină-hibrid şi un waffel de 10 cm diametru tras în ţiplă. Am mai rămas cu 4 cenţi de aramă oxidată, pe care i-am zornăit tot drumul până în camera de la Novotel. În drumul spre cameră, okiul de vultur al lui Edi a zărit un borcănaş minuscul de gem pe căruciorul părăsit al unei femme de chambre. Cu această nesperată ocazie, aveam micul dejun asigurat! Yey...

A doua zi la 4 ne apropiam în survolaj de Puerto Plata, ocolind cu grijă palmierii de lângă trenul de aterizare. Flapsurile s-au deschis, pilotul ne-a zis că am dat de uscat şi gata... nii la noi: eram ca doi Cristofori Columbi din spaţiu ajunşi cu valijele Stratic pe pământ indiano-spaniol. 29 de grade afuera... cu briză... era plăcutly cald. Yuhu!

Ne-am dezbrăcat la maieul gol, am trecut prin vamă în câteva secunde fâlfâind nişte formulare care nu interesau pe nimeni şi am ieşit afară, unde l-am aşteptat sau ne-a aşteptat el, pe domnul Uwe, cu care tocmisem pe net un apartament cu tot confortul la 230€/lună. În staţiunea agro-turistică Sosua. Ne-am găsit, ne-am cunoscut (nu în sens biblic), ne-am înghesuit în Jepetta lui cu 2 uşi şi am rulat pe asfalt cca 15 minute. Ajunşi sus în deal, unde era pensiunea cu pricina, am descărcat entuziaşti marfa, ne-am lăsat linşi de cei 2 câini tropicali şi hai măi companieros în cameră!

În cameră... Ay de mi! – cum ar zice Cristobal Colon. Un jeg din vremea conchistadorilor, un miros închis de-ţi colapsau nările, 2 tarantule (mama de 20cm cu puiuţul de 3cm) şi un figider asurzitor, pesemne reconfigurat dintr-un fost tractor. Vilele (că erau mai multe) aparţineau unor 3 bărbaţi roz cu ochi albaştri şi cu burţi de nemţi. Erau chiar nemţi, simpatici de altfel, dar fără nici cea mai mica grijă exterioară şi bănuiesc ca nici interioară. Apartamentul nu mai fusese locuit cică de 5 luni, iar de curăţat... cred că de când a fost construit, din noojşase... Grădina în schimb era frumoasă, parcă toate plantele ornamentale din Bricostore se îngrămădiseră una în alta! Dar aici, pe insula Quisqueya, oriunde te uiţi dai de aceeaşi variaţie dendrologică, plus că iarba parcă e mai verde în partea asta de lume...

Totuşi nu venisem ca botanişti... Ce să facem măi frate...

Am stat, ne-am gândit, am pus mâna pe roaming şi am sunat la Tanti Ute de pe internet, o femeie de 66 de ani, uşor hipioată după vorba dupa scris, femeie cu care Edi s-a conversat pe mail înainte să aranjăm cu cei 3 nemţi. Casa ei e în satul vecin celor 3 nemţi, adică în Cabarete. Tanti Ute, vorbind în nemţeşte, a zis aşa: uite care-i treaba mă băieţi, aicea la mine-i plin, dar mai am în spate o anexă, cam rustică, da dacă vă place, o curăţăm de păienjeni şi staţi în ea... La care noi i-am zis instant că a doua zi dimineaţă ne înfiinţăm la uşă la ea, fie cât de rustic o fi!

Se făcu 1 Decembrie... Pe la 12 ne găsim bând cafea dominicană pe prispă la Ute, cu ea însăşi, cei 3 câni tropicali pisicindu-se printre noi şi Antonio – un tânăr dominican de viitor, amuzant şi cu suflet de calitate – un fel de mâna dreaptă a lui Tanti Ute... Soare... Veselie... Grădină superbă, câteva broscuţe, doi gecko şi unele păsărele îşi văd de integramele lor de marţi dupămasă... Îmi exersez spaniola cu Antonio şi din ochii lui îmi dau seama că nimeresc să leg cuvintele... nu e prea comunicativ, dar am senzaţia că ne înţelegem la hix. După multă cafia, cu mâinile tremurând şi inima să ne sară din chept, mergem să vedem anexa... Phii! Veche, prăpădită... seamănă cu înghesuitul atelier de tâmplărie al lui tataia. Totuşi funcţională: apă, curent, adaptoare, utilată, un dulap care nu se apleacă spre noi când trecem pe lângă el, ceva prispă, o maşină de gătit ruginită, un frigider din categoria Fram, o maşină de spălat obosită de la ajutoare.... Ne place! Nu atât hambarul în care vom locui o vreme, cât Tanti Ute, Antonio, grădina verde si Cabarete. Oamenii fac mai mult decât locul, da...

Aflăm de fapt că hambarul nostru a fost vizuina unui văzduhist, acum plecat înapoi în Europa. Tipul ăsta, de altfel proprietar pe exquisitul hambar, a stat aici în apendice timp de 20 de ani. Timp în care a aşteptat, literalmente, să vină Sfârşitul Lumii. A adunat alimente, obiecte, totemuri, poze, cărţi... în aşteptarea Marelui Val. Polii nu s-au mai topit, el s-a plictisit rău şi s-a dus înapoi în Germania să aibă grijă de mama lui... Aici povestea cu văzduhistul se termină şi intervenim noi, să facem curat (împreună cu Antonio şi fiul), să despachetăm şi în final să ne culcăm mulţumiţi...

Am dormit ca unşi... Patul văzduhistului e foarte comod, cred că era un tip bun la suflet şi că timp de 20 de ani a aşteptat aici foarte liniştit Marele Val...

Iată-mă acum, pe 2 Decembrie 2009 la 30 de grade, cu mâna pe tastatură, scriind pentru cine citeşte, în aşteptarea celor ce vor veni... Mă duc la plajă. Până mă întorc, am băgat aici să vadă şi ascultătorii, nişte poze cronologice:



Am fost şi la plajă... De mai multe ori chiar. Apa e mai verde decât în Pacific şi parcă mai caldă, dar poate e aşa din cauză că aici n-a mai plouat demult. La mal, până pe la vreo 3 metri distanţă (cât am parcurs noi) apa e cam tulbure, din cauză că nisipul e foarte foarte fin şi e ridicat de pe fund chiar şi de cele mai mici valuri. Da, se ridică de pe fundul mării şi se aşează pe fundul turistului. Şi rămâne acolo până la primul duş... Nu-i chiar aşa, da ăştia zău că au aici un nisip - pudră nu alta: fără chietre, fără scoici, fără arici de mare...

Plaja asta din Cabarete se pare că e foarte sigură, am văzut că oamenii îşi lasă chestiile lor pe plajă fără nici un ştres. Numai copii fură. Aşa, din principiu. Într-o zi ne-au furat şi nouă geanta, care conţinea: un prosop, un tricou de-a lui Edi, nişte dolari şi ochelarii mei de soare dragi şi antici pe care îi găsisem în '99 pe jos prin Manhattan. Faza cu ochelarii m-a chinuit destul de tare, cumva ei făceau parte din mine...

Foarte mulţi europeni albi, roşii sau vişinii la plimbare... Mai vezi când şi când câte un dominican care cară câte ceva de vânzare, dar nu răcneşte la lume ca rumânii, ci îşi vede în linişte de biznisul lui. Am văzut că vânzătorii ambulanţi de pe plajă poartă toţi cămeşi albastre (să arate că-s oameni „seroşi”) şi au un clopoţel din care mai sună, asta ca să ştii că poţi să-i chemi dacă vrei ceva de la ei.

3 Comentării:

  1. Ola amigos! Abia astept episodul 2! Yours truly, Eduardo

    RăspundețiȘtergere
  2. Fuarte tare frate :)
    Va doresc succesuri nebanuite si abia astept povesti noi noute (d'alea americane)

    RăspundețiȘtergere
  3. bine v-am regasit, travelerilor....! am luat-o cu cititul de la inceput si abia astept continuarea...vietii voastre zilnice! aveti grija, ochi deschisi si suflet asisderea!
    am sa va pun link pe blog la mine, sa va avem sub lupa...
    gratie!

    RăspundețiȘtergere

(scrie încet, că noi nu citim prea repede)

Entradas populares

 
Copyright © 2011 Distillery Channel | Powered by Blogger
Template by Free WP Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Modificat genetic by Lady Distiluna