Teleleu în Texas: Ger, Vaci, Indieni şi Infrasctructură

Am lipsit o vreme bine de tot din peisaj, că am fost ocupaţi cu răbdarea pe care trebuie s-o avem aici pentru a suporta mai rapid tămbălăul actelor pentru firma care trebuie făcută ca să putem cumpăra un petic de junglă care trebuie cumpărat ca să luăm rezidenţă... dar asta e o postare în sine, care nu e asta de acuma.

Înainte să-i dăm noi bice cu treaba asta cu hirma, neştiindă că facerea ei la notar avea să dureze mai bine de 1 lună, aveam plănuită în februarie o excursie la imperialişti în Texas, pe care am şi efectuat-o...

A fot odată ca niciodată... a fost vorba de vizitarea unei prietene din timpuri imemoriale care s-a acuplat la un moment dat cu un june texan cu ranch, treaba fiind pe picior de căsătorie. Ne-au zis să nu-i dăm pe blog, aşa că voi numi în continuare subiecţii Geiar şi Siuelăn. Au găsit blogul nostru în e-mail şi ne-au localizat aproape, la un zbor direct distanţă, aşa că ne-au invitat pe la ei să ne bucurăm de primăvară, de natură, să călărim sau să contemplăm vaca, după caz.

Aşa ar fi fost să fie, dacă vremea era normală la cap (în perioada asta trebia să fie cam de 10-15°). Când am luat biletele de aveon nici prin cap nu ne-a trecut că avea să ningă ca la balamuc în Texas, 3 zile contemporane cu plecarea noastră. Dar aveam totul deja stabilit, aşa că hai să mergem şi-n Texas, na poate călărim ceva, poate luăm ş-un laptop mai ieften pentru o amică de aici din mexic şi poate ne alegem şi c-un pix. De fapt vremea se dusese pe puşcă cu mult timp înainte de excursie dar noi am acţionat impulsiv sub influenţa aromei de prună, de aventură... Înainte să ningă a plouat non stop o lună întreagă. Când am descins noi acolo texanii deja se uniseră pe judeţe şi începuseră să stivuiască lemne federale pentru Arcă.

Dar s-o luăm pâş-pâş de la început: la un moment dat în Mexic se făcu joi, aşa că ne-am urcat în al cincilea taxi (care ne-a dat un preţ mai omenesc) şi am ţâşnit în trombă mică spre aeroport. Odată ajunşi acolo aflăm că avionul cu care trebuia să zburăm în Dallas încă nu plecase din Dallas... La destinaţie ningea de rupea – pentru prima oară în 30 de ani. Am calculat repede cam cât i-ar lua aveonului să vină de acolo să ne ia de aici: carevasăzică aveam de aşteptat cel puţin trei ore. Hm... Edi egal foame, ce să facem? Ne-am uitat la preţurile din aeroport, scump de parcă era cină de binefacere. Hai să ne plimbăm flămânzi în jurul aeroportului, e mai cald decât înăuntru şi mai verde. Hai! Am mers noi ce am mers, până ce un nor negru şi fioros din nord a început să astupe bolta. Am grăbit pasul dar degeaba că norul s-a răzgândit şi s-a întors. N-avea treabă cu noi, se ducea în Dallas. Bun! hai să mergem mai departe să mai vedem o barieră ceva, să mai citim un indicator.. Foamea creştea, oraşul era cam departe, norul ăla se mişca cam ciudat... Deodată am văzut o femeie cu ecuson, care precis venea de undeva şi se ducea în altă parte. Avea o sticlă de suc în mână. FOOOOD! Am strigat noi pe dinăuntru şi ne-am repezit spre ea să aflăm ce cum de unde... Am aflat că există un fel de cantină a angajaţilor undeva pe lângă terminalul 2, unde mâncarea e super ieftină, cu 3 dolari se satură 2 inşi ca noi, poate chiar 3. yey! Am tăiat-o entuziaşti prin parcări, prin accese, tot felul de bumpuri şi am ajuns. Am pătruns prin uşa de sticlă fumurie... În toată cantina erau numai mexicani care mai de care în uniformă şi cu ecusoane. Pentru câteva secunde, ne-am simţit ca-n filmele western. Înaintând printre mese, vedeam cum toţi se opresc din mestecat şi întorc încet capetele spre noi... probabil se întrebau “de unde au mai apărut şi hipioţii ăştia?” După ce am fost atent studiaţi, după ce am schimbat buenas tardes cu toată lumea şi după ce am rupt-o un pic în spaniolă cu bucătăreasa, am simţit clar că am trecut “inspecţia”... Meniul zilei: orez, fasole şi supă de spanac. Mai mexican de atât nici că se putea. La început am avut serioase îndoieli în ceea ce priveşte gustul fierturilor din display, dar după primul gogâlţ ne-am dat seama că savoarea mexicană bate filmul în orice context. Aprovecho! ne-am zis, ş-am trimis pe şoseaua gâtului tot orezul cu frijol din tavă. Întorşi cu burta plină în aeroport, am aflat că avionul tocmai plecase din Dallas spre noi şi avea să vină să ne ia în sens invers peste vreo 2 ceasuri abia. Uă... Am avut timp să testăm toate parfumurile din duty-free şi să citim toate felicitările de la suveniruri. Unele erau chiar cool: “THE WEATHER IS HERE, WISH YOU WERE BEAUTIFUL” sau “THE LOWER THE LATTITUDE, THE BETTER THE ATTITUDE”. Chiar când studiam în amănunt mărcile de ceasuri dintr-o caşcarabetă de sticlă securizată, a strigat de îmbarcare. De ce i-o fi zicând îmbarcare, că doar zburăm. Aveam locuri la tribordul avionului, spre pupa. A fost cel mai urât zbor ever. Vremea era imposibilă, 3 ore de turbulenţe, plus că filmul l-am mai văzut. La aterizare mă rugam să aibă cauciucuri bune, că toată pista era acoperită cu zăpadă.

Am ajuns pe la 12 noaptea, turbulaţi bine şi îmbrăcaţi cu haine de cancun puse în straturi. Am găsit hirma de rental cu care tocmisem, ne-am suit într-un Chevy Aveo cu cauciucuri de vară şi cu harta parţial greştită-n braţe am pornit să traversăm Dallasul ca să ieşim pe partea cealaltă spre ferma cu pricina. GPS n-am închiriat şi bine am făcut, că numurele de străzi de pe toate hărţile pe care le aveam şi de pe Google Earth nu corespundeau 100% cu ce era live. Ningea ca-n retezat... dar românul e ca purecul: se bagă peste tot. După 1 oră ne-am trezit pe partea celalaltă a Dallasului pe drumul pe care ne interesa. Trei chestii erau “la locul lor” la ora aia: în Chevy era cald, non-stopurile erau nonstopuri şi nu era polei. La cât e de mare oraşul ăsta, nu erau decât 2 sau 3 maşini în afară noastră la unu noaptea, sau cel puţin atâtea am reuşit noi să distingem de ninsoare. Dacă zice la TV că-i prăpăd, atunci ăştia stau toţi pe canapele, mănâncă microunde, se uită la dezastre ruitere şi se felicită pentru alegerea făcută... Pe de altă parte, la cât de rar ninge în Texas, e de înţeles.

Cu speranţa într-un radiator mare şi-ntr-un pat cu plapună de lână, am sunat la ranch. Geiar ne-a zis că zăpada-i de-un picior, că la TV a zis că pe drum e patinoar şi că nu putem ajunge noaptea acolo. Am încercat timid să-l convingem că entuziasmul nostru pe şosea nu poate fi stăvilit cu una cu două, că pentru naveta noastră TELELEU cea greu încercată un picior de nămete egal cu zero, dar n-a ţinut, aşa că am început să ne uităm după moteluri. Am găsit unul mai cocheţel aşa, se chema “Ankur Inn”, la Edd’s Road Exit. Faceţi voi legătura că mie mi-e ruşine… Toate motelurie pe aici sunt afaceri ale indienilor din India. Foarte înţelenită engelza lor... noroc că zâmbesc foarte mult la client. După ce am sunat la clopoţel şi l-am trezit, indianul de la Ankur Inn a apărut la ghişeu într-un tricou lung şi atât. În spatele lui se vedea un pat mic şi un radiator gigant. Iată discuţia noastră de la 2 noaptea:

- Hello! Do you have a room available? zicem noi, să părem interesaţi de afacerea lui
- Yess! zice el confirmând şi cu capul
- How much per night?
- Tu person’? forti
- Can we see it?
- No
- But we'd like to see it before
- No. no posible. you take it?
- Why not possible? too cold for you to get out and show us the room?
- Yess. Take it? It's a regular room
- Do you have internet?
- Yess, free
- Ok, we take it…

Am mers "pe încredere", locaşul părea pus la punct pe dinafară aşa că am presupus că şi înauntru era îngrijit. Aşa a şi fost. Surprinzător de îngrijit şi cu toate la îndemână. Am dat drumul pe supercald la aeroterma de doi metri de jos de sub geam şi sperând în ascuns că la întoarcere nu vom găsi camera înegrită, am plecat după ceva merinde la un nonstop pe care-l văzusem nu departe, sub un pod. De fapt era o benzinărie. Am luat nişte supă de microunde, ceva iaurt şi o prăjiturică. Imediat ce s-a făcut atmosferă tropicală în cameră, cu supa caldă-n burtă am adormit mulţumiţi într-un pat cvadruplu... în timp ce suflanta de aer cald azmuţită spre noi astupa orice zgomot exterior. Ne-am trezit târziu spre prânz, cu ochii perfect uscaţi şi cu tenul crăpat. Dar eram încălziţi şi odihniţi. Nu mai ningea. Pe locul de parcare pentru handicapaţi era un om de zăpadă căruia i se scurta încet o mână de la soarele care lumina amorţit. Aşadar lumea era încă la locul ei... Băut imediat cafea, sunat la ranch, urcat în navetă şi pornit într-acolo… ţinta noastră pe scoarţa pământului era Mabank, lângă Gun Barrel City - un fel de Corlate asfaltat. Faţă de Dallas noaptea pe ninsoare, drumul drept de zi a fost flower at the ear. Am ajuns din două mişcări. Mai greu a fost cu parcarea… Pe cei 100 m dintre poarta ranchului şi casă se întindea un lac. În mijlocul lacului, două maşini bengoase sugerau că fundul lui era totuşi aproape. Un grup de vaci negre înfipte într-o insulă de zăpadă discutau pe margine ...despre vreme desigur: “auzi tu dragă? dacă se umple ranchul de apă, noi o să ne numim vaci de mare?” În zare se vedeau şi doi cai (de mare) care stăteau cam ficşi aşa... Cei doi câini de mare se agitau liniştiţi pe o platformă uscată. Am făcut tiiit-tiiit şi după 2 minute îl vedem pe JR cum venea agitând energic în aer două perechi de cizme de cauciuc. Ne-am prins: nu le mai dă voie cu puşti în Texas şi iese să ne bată cu cizmele. Ne-am scos şi noi pantofii să fim pregătiţi în caz de ceva... Dar "ză rabăr butz" erau cu 6 numere mai mari, aşa că am pus pantofii la loc în picioare şi le-am tras peste ei, după care am dat “howdy” cu omul, am împărţit vâslele ş-am fleşcăit toţi înspre casă. Ne-am introdus timid în hol, minunându-ne de costumele de cowboy din cuiul omului care arătau fix ca-n filme. Afară era cald faţă de cum era înăuntru… Am pătruns mai departe în living. Haa! Un radiator mediu transforma îmbrânceala electronilor din fire în căldură... SiuElăn a sărit de pe ursul turtit în faţa şemineului şi ne-a îmbrăţişat de parcă venisem cu premii. Ne-a condus pe un hol care scârţâia, ne-a arătat frigiderul cu pat pentru oaspeţi şi ne-a zis: aici ar fi trebuit să dormiţi voi... Am rotit rapid okiul inginerului prin frigider: cu un singur rând de geamuri, cu vântul canadian şoptindu-ne la ureche... Orice radiator puneai acolo, tot trebuia să dormi cu ceva fular în cap. Patul arăta îmbietor ce-i drept, dar se vedea clar ca ţuica că-n Texas nu prea s-a auzit de iarnă. Oare cât de rece se simţea "colacul" noaptea? Chiar trebuia să dormim acolo? Să ne căţărăm pe spatele bocnă a cailor ficşi din zare? Nohooo way man! Pe aşa o vreme planul nostru comun de călărit iepe prin noroi se dusese pe puşcă....doar dacă nu vroiam să paralizăm în formă de statuie ecvestră.

Am răpit-o pe Sue Ellen la o pizza in town, să ne povestim vieţile. Am greşit cănd am cerut două pizze mici. Una singură era cât masa. Dacă luam una mare cred că o aduceau doi ospătari, rulată ca pe mochetă. I-am zis ferm că nu vom rămâne la fermă. Frigul era fig, caii erau înţepeniţi, noroiul urmărea întenţionat toţi pantofii curaţi, vacile erau negre, ţuică de prună n-aveau... Pizza deschide sufletul omului. I-am făcut capul calendar cu viaţa noastră din Mexic. Noi vrem căldură. Am zis că mai bine dormim la un motel în zonă şi ne vizităm cu ranchul în fiecare zi. SiuElăn fost de acord, chiar şi ea ar fi plecat de acolo dacă i-ar fi permis eticheta.

Odată ajunşi cu dinţii clănţănind înapoi la ranch, am ridicat problema în aşa fel încât JR n-a mai putut s-o culce la pământ şi a zis: ok, dacă nu e rost de dormit la el nu e, ce să-i faci... poate la vară, cand se face mai cald. Am mâncat cu toţii două portocale imaginare şi-o supă şi iată că s-a făcut seară. Am lăsat gumarii la poartă şi am plecat cu Bobby să căutăm prin împrejurimi un motel bun cum a fost al indianului. Dintr-un motiv care mă depăşea, erau toate pline ochi. Oare toţi JR-ii din zonă să se fi dus să doarmă la moteluri că li se spărseseră pernele de la ger? M-am uitat la data zborului şi mi-am dat brusc seama: era din cauza lui 14 Făurar - ziua Sfântului cu inimile de pluş. Tot texanul fermier şi-a adus fermiera în sejur la Dallas să-i cumpere ursuleţ roz cu cizme de cowboy şi s-o ducă la marele ecran. Ca un făcut, am ajuns tot la Ankur Inn. De data asta era tat-su indianului la ghişeu. În afară că nu vorbea prea bine engleză, nici nu auzea cine ştie ce… Cred că de-aia încă aveau camere libere. Noroc că noi ştiam deja care-i joaca şi i-am spus ce trebuie să facă. Am rămas la motelul ăsta până la zborul nostru de întors. În răstimp am verificat periodic nivelul mării ranchului şi am făcut cel mai extraordinar lucru care se poate face în Dallas: shopping. Atât. N-ai ce face mai mult în oraşul ăsta, zău.. poate doar să mergi la Zoo sau la vreun muzeu al holocaustului. Ne-a dat o clipă prin cap să luăm maşina şi să facem un road-trip prin America să vedem şi noi un canion ceva, dar ne-a trecut brusc: pe o rază de 1500 km plaţi în jurul Dallasului sunt numai ferme, autostrăzi cu 6 benzi şi biserici de toate felurile, eventual ceva deşert mai departe la vest. Plus că vântul bătea în sens invers... Ce să vizitezi la -6°? Până la Aspen era ceva de mers. Başca că la un moment dat vântul s-a pornit aşa de puternic încât în 2 zile de bătaie continuă s-a uscat toată zăpada de pe şosele de parcă nici n-ar fi fost. Vara cic-ar hi frumos şi foarte verde pe acolo, aşa se vedea în poze dacă ştergeai promoroaca de pe ele.

În concluzie cât am stat în Texas am făcut toate chestiile americane posibile:

• am vizitat un ranch
• am fost la mall
• am condus un chevrolet
• am cumpărat electronică, ginger ale & stuff parţial folositor
• am mâncat de la microunde
• am făcut popcorn
• ne-am uitat la TV
• am dormit la motel
• am vorbit cu prune-n gură
• am urmărit vremea pe net
• am folosit aer condiţionat la maxim tot timpul (cu diferenţa că pe invers)
  

Am remarcat cum pe zi ce trecea ne scădea cu câte o gradaţie IQ-ul. Am plecat la timp (sper!). În nordul americii parcă lumea e mai vie aşa, din ce-am fost eu New Yorkul e fain, Manhattanul e magic, Portlandul iară merită, Philadelphia, Niagara… dar aici în Dallas… uă... Poate în Huston să fie diferit, ce să zic, nu ştiu şi nici nu-mi dă ghes să cercetez. Cert e că pentru pensonarii bibelofili, ritmul vieţii în Texas e ideal.

Uite aici dalasu (nu merită să daţi clic, zău, abia am putut să pozez şi eu, mi-a fost tot timpul teamă să nu plictisesc lentila aparatului):



Acuma bine că am ajuns înapoi în Playa. Soare, rochiţică, jlăpşori, verde, fluturi, veselie… Ceea ce vă doresc şi vouă! Ideea e că... ce bine e înapoi... acasă!