Teleleu spre Chichen Itza

Suntem în faza de aşteptare... Ca să construim ceva tre să ne întăbulăm bucata de junglă mai întâi. Transpirăm, facem cură şi aşteptăm. Am zis că aşteptăm? phii, nu-i uşor să fii în vacanţă dacă nu ştii până când... Dar ce ne-am face noi oamenii fără problemele noastre în curs de rezolvare?

În timp ce aşteptăm mai circulăm prin rivieră, mai ieşim la o tortillă, mai cunoaştem un om-doi, mai facem o cură cu blenderul cel mic marca "Hamilton Beach - Fresh Chop", mai schimbăm uleiul la maşină... cam aşa. Tocmai i-am scris ştafetă lu var'mea şi mâ gândeam în ea, în ştafetă că suntem aici de 4 luni şi încă n-am văzut tot. Ce chestie... Bine, am şi luat-o în pe-ndelete, nu prea ne-am îmbrâncit la turism fiindcă avem o groaz de timp care trebuie aşteptat până la ultima secundă...

Ca s-ajungi la Chichen (cam 240km de aici din Playa) ai 2 variante:

• po s-o iei pe autostrada cu toll, să plăteşti 25 de dolari, să nu vezi nimic şi să ajungi cu 15 minute mai repede
• po s-o iei gratis pe drumul vechi prin sate, numai că aşa rişti să te pierzi în obiectivele paradisiace de pe drum cum am păţit noi şi să nu mai ajungi la timp... Fiindcă dai pur şi simplu de nişte locuri care-ţi şterg undele beta din creier şi te fac să pierzi noţiunea timpulu
  

So, într-o duminică mayaşă ne-am sculat cu noaptea-n cap, pe la noo. Ne-am scărpinat în cap să plece noaptea de acolo ş-am zis: păi cum să nu te duci la Chichen dacă ai reuşit să te trezeşti aşa devreme? Aşadar ne-am luat costumele spaţiale de baie, ne-am băgat pe rând în Teleleu Enterprise, am dat tare melodia braziliană preferată ş-am izbucnit spre Chichen Itza.

Primul nostru stop a fost după 30 de metri la semafor. Al doilea a fost după 2 ceasuri, undeva prin Yucatan, când ne-a oprit un filtru militar care se lupta în linişte pe şosea cu drogurile. Ne-au oprit fiindcă aveam numere din statul vecin, de obicei aşa se întâmplă. Super politicoşi soldaţii, zâmbitori, aproape că le era ruşine că tre să ne caute de droguri prin sacoşe, prin torpedo şi pe la roata de rezervă. Noi în schimb am fost foarte entuziamaţi de eveniment, am cooperat la maxim - eram în frenezia primului control militar, cred că i-am tulburat un pic cu avântul nostru. În final s-au arătat foarte mulţumiţi de operaţiune şi ne-au urat good road spre Chichen. Interesant a fost că nu ne-au cerut niciun act, nici de la maşină, nici de-al nostru.

Apoi am ajuns în Valladolid, un orăşel imposibil de curat, cu un centru frumos, colonial, plin de yucateci veseli pe triciclete. În mijlocul oraşului e o căldură extremă (locul e cam departe de briza coastei) şi mai e şi o cenotă foarte faină, Zací se cheamă. O piscină naturală într-o peşteră deschisă cu balcoane medievale de piatră, în mijlocul unui parc luxuriant. Acolo po să faci o baie refreshing în apă potabilă, să te răcoreşti de orice. Intrarea e 2,5 dolari. În zonă mai erau câţiva puşti la bălăceală, alţi trei turişti curioşi şi cireaşa de pe tort: un Mowgly mayaş în formă feminină de la care am cumpărat o brăţară care de fapt nu ne trebuia niciunuia. Nii la poză şi zi dacă n-ai cumpăra de la ea şi scame dacă ar vinde:



Era tare bine şi răcoare acolo jos... dar n-am stat mult să ne mirăm, că vroiam să ajungem totuşi la Chichen în aceeaşi zi. La întors în Valladolid mi-a mai plăcut şi cum se vede centrul noaptea, foarte fain luminat.

Jpeguri din prima parte a drumului:



După Valladolid până-n Chichen treci prin tot felul de sate pitoreşti şi amuzante ca de exp. EBTUN - care are la ieşire o închisoare în poarta căreia se vând hamace împletite de chiriaşi.

Dacă eşti pe fază când îţi sare indicatorul în faţu 3 km înainte de Chichen dai de cea mai paradsiacă cenotă ever: Ik-Kil. Cenotele sunt considerate decătre mayaşi porţi către Xibalba. Cenota Ik-Kil trebuie că e vreo poartă prinicpală sau ceva, că după ce ne-am bălăcit mai bine de o oră în ea ne-am simţit şi noi ca ei, ca zeii respectiv. Super energizaţi, super fericiţi şi super relaxaţi. Sigur marele KukulKan avea şi el aşa un jacuzzi... Ce marijuana, ce trompeta îngerului? Ia fumaţi o cenotă să vedeţi! Priviţ' aici:



După cum cădea raza soarelui într-o parte prin cascadă, la Ik-Kil se făcuse cam 3:35PM. Am făcut un efort colectiv şi ne-am amintit de ce-am plecat de acasă: să vedem Chichen. Chichen închidea la 5... Am cam tras unii de alţii prin cenotă ca să plecăm de acolo că prea era mesereaş: răcoare, soare, liane, peştişări, apă clară de un blu perfect transparent, chiuituri de oameni bucuroşi...

Am ajuns la naveta noastră care se simţea plăcutly fierbinte, ne-am schimbat în spate după geamurile fumurii în chestii uscate ş-am condus pe rând cei 3 km care ne despărţeau de marea piramidă. În timp ce plăteam parcarea, am observat reciproc cum pe feţele noastre se alungeau doo zâmbete mari, nu fără motiv: am aflat de la omul din gheretă că deoarece am ajuns hix la 4:00 nu mai tre să plătim bilet de intrare la ruine. Ruinele se închid oficial la 5:00 aşa că dacă apari pe la 4 maiaşii îşi râd în barbă şi te lasă să intri moca crezând că nu o să ai timp să vezi mai nimica. Noi la rândul nostru râdeam în barbă pentru că tocmai economisisem 10 dolari de cuşmă iar o oră de viziă e oricum dublu faţă de timpul oferit turistului de la all inclusive în excursiile scumpe cu autocarul. Aşa că am purces cu paşi mari să vedem despre ce-i vorba... şi adevărul este că e fain şi impresionant. După ce am trecut cu bine de tarabele cu piramide şi zei mici de după intrare, ne-am trezit drept în faţa lui „Kukulkan”, „El Castillo” sau Marea Piramidă. În timp ce zumam de zor la tot felul de şcări cu jaguari de piatră, am remarcat că insiderii băteau din palme în faţa de miazănoapte a piramidei (pe acolo pe unde coboară leneş Kukulcan la echinocţiu) şi că sunetul (ca un chiţcăit de pasăre cu ecou) se propaga si se amplifica în mod misterios pe toată peluza din jur. Tare sistemul ăsta Mayasonic de pe vremea lui Quetzalcoatl! Am aşteptat să plece ghizii şi am inceput să batem şi noi din palme să vedem dacă chiţcăie şi la noi (yep, it worked)... iar după ce noi ne-am îndepărtat suficient de mult, cei din spatele nostru a început şi ei să bată din palme şi tot aşa... (că doar noi oamenii nu ne imităm unul pe altul chiar aşa, pe faţă) După ce am trecut şi de Templul Mil Columnas ne-am dat seama că vizitasem aproape totul cu excepţia Cenotei Sacre. Era 4:30 fix. Chiar când să punem şlapul pe cărarea care ducea către cenotă, de nicăieri a apărut călare pe o bicicletă un maiaş mic şi mânios care nu mai permitea nimănui sa o ia pe acolo... asta e, poate data viitoare – am zis ş-am mai dat o roată pătrată pe la Kukulcan. Aviz amatorilor: dacă intraţi gratis după 4:00 mergeţi direct la cenotă, că din restul ruinelor trebuie sa plecaţi abia pe la 5:00.

Decţeonar: Chichen Itza înseamnă de fapt „La Gura Fântânii Itza”, după numele cenotei pe care tomai o ratasem. Cenotele reprezintă pixelul central în jurul căruia se învârte şi în ziua de azi viaţa maiaşilor de peste tot locul. Kukulkan este numele mayaş dat zeului toltec Quetzalcoatl, care în traducere înseamnă "Şarpele cu Pene".

Puţini ştiu că terenul de sub Chichen a fost până de curând proprietatea privată a urmaşilor unui nene. Imagine that... să ai piramida lui Kukulkan în curte... Istoria e în felul următor: pe la băţ-şase’ntors-gaură-scaun (1904 adică), un american pe numele lui Edward Herbert Thompson - diplomat şi arheolog atunci când nu era diplomat, a avut geniala idee să aducă nişte pompe nemţeşti cu ghiare de fier şi să dreneze cenota de la Chichen... mare a fost supriza lui nemimată când pe fund s-au descoperit o groaz’ de şkeleţi (leftovers de la sacrificii) precum şi nenumărate artefacte mayaşe de aur şi jad care au fost imediat trimise la un muezeu american. După asta el a avut ideea românească de a cumpăra pe nimic tăpşanul cel mare pe care stătea Chichen Itza. Abia acum vreo lună statul Yucatan a cumpărat terenul de la urmaşi, cu vreo 20 de milioane de dolari only.

În drumul spre ieşire am studiat atent oferta vânzătorilor de suveniruri care ne-ar fi vândut orice: de la zei mayaşi, la argint, la Isuşi şi până la scheleţi, hamace şi piramide egiptene. Când i-am zis unuia că are o iguană mare şi frumoasă (vie) lânga stand ne-a întrebat dacă s-o împacheteze.
La ieşire ne-am cinstit cu câte 26 de uncii de freş rece de portocale. Acest lucru ni s-a scurs pe şoseaua gâtului la marele fix după atâta fitness prin ruine. Şi cum stăteam noi aşa pe o bordură înaltă trăgând de suc s-o ia pe pai în sus, ne gândeam cum să facem să dispară încă 2 ore şi jumătate până la inceputul şoului de noapte de neratat - care avea să aibă loc tot acolo, în bătătură la Kukulkan.

Văzând noi că biznismenii de artizanat se cam pregătesc să strângă tarabele, ne-am pus încetişor în mişcare spre ei, simţind cum sucul din burţile noastre oscilează în ritmul paşilor efectuaţi. Aici portocalele sunt cam ca prunele la noi (de multe) deci un suc de portocale proaspăt stors nu e servit la cinzeacă, ci în nişte burdufuri de unică folosinţă de 750 ml. Am luat noi ce-am luat pulsul standurilor de la intrare, însă de câte ori poa’ să spună un om „no gracias” fără să-l doară încheieturile capului? La penultimul stand am dat peste un maiaş hazliu pe la 50 de ani care ne-a arătat cum ciopleşte el Kukulkani şi Pakali cu maceta direct din butuc. Nu ne-am putut despărţi de el fără doi zei de lemn super faini, cu auriu aşa şi cu patină, daţi cu păcură şi împachetaţi în ziarul local. La un preţ bun, avantaj cine habla espaniolă.

Ne-am căţărat din nou în Teleleu Eterprise şi am plecat spre o altă cenotă văzută pe internet, mult mai puţin cunoscută, aflată maxim un sfert de oră de Chichen. După ce am trecut de „localul familial” al satului adică de cârciumă, am ajuns şi la cenota cu pricina - Yokdzonot se cheamă. Iniţial am zis că mergem numai să pozăm la ea ca japonejii, însă odată ajunşi am căzut ăn capcană... Cuceriţi de pâlcul de gospodine mayaşe care luseră cenota în concesiune, ne-am zis: clar, merge acuma o baie ca ocheanul... şi uite aşa ora şepte seara ne găsi plescăind ca nişte iezişori, singuri în toată cenota. Intrasem într-un fel de tulumbă spaţio-temporală de atâta relaxare. Am prevăzut asta, aşa că ne programasem ca singurul lucru capabil să ne trezească la realitate să fie un strigăt de sus: Eduardooo! – semn stabilit cu femeile cum că „bătuse de şapte” şi deci tre s-o luăm înapoi spre Chichen ca să apucăm locuri bune la şoul de seară. Zice pe net că tre să ajungi mai devreme dacă vrei să vezi piramida luminată din linia-ntâi. Bine că şi-au aminit... Am ajuns la Chichen pe la orele noospr’zăci ş' tri’zăci. Locuri în faţă nu mai erau, dar cân' s-a făcut întuneric am nevăzut că oricum nu contează, în sensul că după ce s-a stins lumina mare a început debandada şi fiecare şi-a mutat scaunul cum a vrut. Atmosfera era aşa faină, m-am simţit ca-ntr-o tabără studenţească dinaia cu generator, gamelă, scurt metraje... Şoul a fost absolut magic, nimic holywoodian, nimic pe gustul turistului de mall: o poveste în spaniolă despre cosmogonia maya pe un fundal muzical tipic de junglă, în nişte boxe cu un sound beton şi cu nişte lumini în noapte pe fiecare ruină unde se petreceau scenele din poveste, obligându-te să-ţi imaginezi live teatrul radiofonic care ieşea din difuzor direct în aerul misterios din jur. La final s-a lăsat o linişte totală, întuneric cu multe stele, Kukulkan şi junglă... Ne-am simţit....... (îmi pare rău, dar aici nu am cuvinte să descriu)

Ai de mine ce zi! – ne-am zis ieşind pe poarta cetăţii, complet descuiaţi la corazon...
...ş-am încălecat arhi-mulţumiţi pe caii putere ai vehiculului nostru modern din viitor şi am pornit în trombă mică spre casă. Pe drum am fost controlaţi iar de armata antidrog, însă de data asta au avut de-a face cu nişte exploreri cu experienţă, căci ştiam exact şchema în caz de control: te dai jos din vehicul, te dezmorţeşti un pic şi te urci la loc.

Iată jpegurile: