Povestea Alambicului

Este vorba de un grup de 2 televizionari (el şi ea) teleemigraţi în Mexic care, din prezent şi până astăzi tot încearcă să înţeleagă lumea aşa cum este, explorând lipsa antimateriei la bordul navetei lor spaţiale: Teleleu Enterprise. Wow ce-am putut scrie...

Distillery Channel este un blog format din mai multe foste bloguri. Vara asta ne-am gândit să introducem în alambic toate blogurile începute de noi în negura tinereţii şi lăsate baltă, păcat de ele să se evanesceze aşa pe pustie. Suntem comeseni de acţiune, aşa că am băgat de-a valma tot ce aveam în Alambic şi pe partea cealaltă ne-am trezit cu caracatiţa asta de blog, care ne arată cum am văzut noi şi vedem în continuare lumea dublu, din prezent si până astăzi. Aici se adună oxervaţiile noastre efectuate cu ochiul liber despre orice ne aţine calea... povestirile, fabulaţiile şi conspiraţiile noastre la umbra palmierului, noaptea... călătorii în lumea fizică si imaginară la bordul navetei din viitor Teleleu Enterprise... jpeguri, nedumeriri şi curiozităţi... într-un cuvânt, o televiziune non-profet făcută de doi tulburevăzători, care suntem chiar noi.

Povestea cu numele blogului a început într-unul dintre momentele în care pe noi ne apucă... da, câteodată, de obicei seara, ne apucă fabulaţiile. E suficient să apară un "ce-ar fi dacă"... idei de genul "cum ar fi fost bancomatele pe vremea piraţilor" sau "cartelul traficanţilor de porumb" sau "restaurant cu specific mongolez" sau "bombe artizanale maramureşene", că imediat ne urcăm pe motoreta imaginaţiei, ţâşnim în trombă mică şi ne estompăm parţial într-o cometă de praf.

Era prin mai 2009 cred, când s-a născut "El Cherchelon", într-un scenariu în care noi eram pe o planetă imaginară de weekend, unde într-un fum general toată lumea întorcea câte ceva pe grătar şi bea bere/ţuică/vin - după caz. O muzică dansabilă cânta în toată atmosfera, aceeaşi muzică pe toată planeta. Conducătorul planetei avea cel mai mare grătar, el stătea la umbră şi purta un costum argintiu din material de protecţie anti-incendiu, cu mantie: era Marele Cherchelon - care avea mereu la el un pet cu ţuica cunoaşterii. El ştia tot, însă era foarte imprecis. Lumea venea cârduri la el cu tot felul de întrebări ca la Marele Gugl şi pleca cu tot felul de răspunsuri mind-boggling, nu neapărat pentru întrebările cu care venise.

În spatele cortului holografic, El Cherchelon îşi avea instalat alambicul, unde prepara în continuu ţuica cunoaşterii. Din când în când îşi lua cănuţa lui de tablă şi mai dispărea după cort să vadă ce s-a mai distilat.

Lady Distiluna era femeia din spatele Marelui Cherchelon. Atât din spatele, cât şi din faţa şi lateralele lui. De el nu se putea apropia complet din cauza mantiei apretate. Prefera să stea în spatele lui - ea nu era aşa de talentată ca el la PR. În schimb avea grijă de Alambic. Cunoştea maşinăria în cel mai mic detaliu, doar ea o inventase din ibrice, şaibe, pâlnii, robineţi şi ce mai găsise prin sacoşa de rafie cu care plecase din satul natal, convingându-l apoi pe Cherchelon să le sudeze după schemă (el fiind în permanenţă protejat de mantia strălucitoare anti incendiu). Mereu pe tocuri, îmbrăcată într-un trening satinat, Distilady stătea toată ziua la umbra cortului pe un scaun de plastic şi-l corecta pe Cherchelon. Tot timpul! - îl corecta. Când veneau oamenii cu întrebări la el, de acolo, din spatele lui, Distilady îşi ducea mereu arătătorul la tâmplă şi-l rotea morişcă în aer, ţuguindu-şi totodată buzele şi privind spre lampadarul chinezesc atârnat de bolta cortului, sugerându-le discret tuturor să nu-l bage în seamă pe Cherechelon că iar a băut din pet.

Distillery Channel a apărut în momentul în care cei doi şi-au dat seama că li se deschisese o ceacră nouă, necatalogată încă şi deveniseră tulburevăzători. Alambicul intrase în super producţie, apăruse excedentul de informaţie care nu interesa pe nimeni şi deci era musai să-şi facă televiziune. Locuitorii Distiloniei aveau fiecare opţiunea de a-şi trage un furtun prevăzut cu ştuţ prin care să poată telegusta direct de la picurător de oriunde, chiar şi de pe partea cealalată a micii lor planete.

În Mexic cei doi au ajuns pur întâmplător. Exact ca şi oul lui Columb, atunci când şi-au luat iniţial lumea-n cap, nu s-au gândit să emigreze chiar acolo. Dar ca un făcut, tocmai când se învârteau cu Teleleu pe deasupra Yucatanului, li s-a terminat biodeuteriul din reactor şi au aterizat forţat, ajungând cu naveta drept în copacul cunoaşterii binelui si a răului, ale cărui fructe, fiind oprite, au rămas nemişcate pe cracă în pofida impactului, numai şarpele a zburat cât colo. Şi-au dat seama imediat că au ajuns în Paradis. Lângă copac era o tăblie cu un avertisment pe care scria că obiectivul e supravegheat video şi dacă te iei după ce zice şarpele şi muşti din fructul oprit rişti să apară imediat forţele de ordine să te alunge de acolo. Fire preventivă, Distilady a dat ignore la Şarpe, însă nu fără unele regrete. Dar stai... Pe tăblie scria clar că muşcatul din fruct e interzis, dar nu zicea că nu poţi face ţuică din el. Aha... păi aşa Cherchelon ar putea consuma fructul la discreţie, fără să se înece, fără noduri în gât şi fără să fie dat afară din Paradis. Zis şi făcut. După prima duşcă s-au simţit amândoi atât de bine, încât s-au hotărât să-şi instaleze alambicul chiar acolo. Au găsit şi un loc excelent de cort, cu parcare gratis pentru Teleleu, nu departe de pom. De atunci ei distilează informaţia în continuu şi cum se adună de-o mostră, cum o aduc spre degustare aici în teleblog. Între timp biznisul s-a dezvoltat, au apărut şi dotările. Acum au şi un releu nou, de lemn, înalt de 6 metri. Materialele video sunt preluate cu o cameră barică de luat vederi, din generaţia următoare. În curând va fi gata şi studioul de emisie, pe gaz.